Michal Docekal: De la teatru aștept ce nu am acasă

Președinte al Uniunii Teatrelor din Europa din 2015, regizorul ceh Michal Docekal, recompensat pentru spectacolele sale cu diverse premii, a condus Teatrul Divadlo în 1994-2002, în anul 2006 instituția fiind declarată cel mai bun teatru. Acesta a fost și locul unde a montat cel mai mult din repertoriul shakespearian, care, apoi, n-a mai fost câțiva ani în prim-plan după ce a devenit directorul Teatrului Național de la Praga și s-a orientat spre Molière sau Beckett etc. Jucate la diverse festivaluri naționale și internaționale, spectacolele sale au fost bine primite și au avut impact asupra teatrului din Europa Centrală.

Încrezător în forța teatrului, Michal Docekal privește cu seninătate spre viitorul unei arte pe care n-o consideră în declin, situându-se într-un prezent plin de „vrăjitoare”. La Teatrul L.S. Bulandra, regizorul ceh a montat recent „Macbeth” de William Shakespeare, de la care a pornit și dialogul nostru, după o repetiție generală.

Lucrați aici, la Bulandra, la un spectacol după o piesă care nu s-a mai pus în scenă de ceva vreme în București. Mai întâi, cum vi se pare orașul?

Am fost și vara în vizită și am putut să mă plimb când nu e frig și întuneric afară, ca acum. Am venit prima dată acum vreo patru ani și am simțit imediat energia orașului. E chiar o energie de oraș mare, de capitală. Parcă are ceva de la începutul secolului XX, are ceva parcă sălbatic uneori, dar asta e bine. Și așa sunt și actorii de aici, de la Teatrul Bulandra. Au forță și au prezență puternică pe scenă. Pentru mine, care sunt străin și nu i-am văzut de atâtea ori, încât să mă plictisesc, sunt cu toții capabili să mă surprindă pe scenă și experiența noastră comună e plăcută pentru mine, așa cum sper că e bună și pentru ei.

„Macbeth” se montează rar în România și, urmărind acum repetiția generală, v-am auzit vorbindu-le actorilor despre miracole pe scenă…

„Macbeth” e o piesă extraordinară, o piesă puternică, dar bineînțeles că trebuie să ai motiv special ori chiar o permisiune specială, aș zice, ca să pui în scenă Shakespeare. Lumea abundă în producții shakespeariene, am văzut tone, așa că ai nevoie de un motiv tare. Eu sper că am un astfel de motiv.

Care ar fi acela?

Eu am propus piesa și, iată, propunerea a fost acceptată. E un text minunat, fără îndoială. De ce acum? De ce aici? Asta se întreabă înainte de toate un regizor de teatru. Pentru că noi trăim, cred eu, într-un fel, sub influența „vrăjitoarelor”. Nimeni nu crede în așa ceva, ba chiar ne amuză, desigur, însă social media, Facebook, de pildă, înseamnă o mare cantitate de informație falsă, știri false, ele sunt ca niște fabrici care produc așa-zisele știri pentru că vor să ne influențeze. Lucrurile astea vin din Rusia, iar unul dintre PR-ii de bază din campania electorală a președintelui american Donald Trump tocmai a spus public că a inventat informații în majoritatea afirmațiilor de pe Twitter. Ne dăm seama că merge! A fi vrăjitoare nu înseamnă a fi o femeie în vârstă cu o pisică neagră și locuind în pădure! Aproape că nici nu ne mai putem imagina așa ceva, e caraghios. Ceea ce nu e caraghios sunt însă forțele ascunse. Vrăjitoarele lui Shakespeare spun din capul locului că binele e rău și răul e mai rău. Abia dacă putem recunoaște ce e bun și ce e rău, iar vrăjitoarele prefac binele în rău și răul în mai rău. Ne confruntăm cu cantități uriașe de informații și nu putem alege ce e fals și ce nu. Asta schimbă și sensul realității, și faptele. Cam asta ar fi vrăjitoria în zilele noastre.

Pentru că noi trăim, cred eu, într-un fel, sub influența „vrăjitoarelor”. Nimeni nu crede în așa ceva, ba chiar ne amuză, desigur, însă social media, Facebook, de pildă, înseamnă o mare cantitate de informație falsă, știri false, ele sunt ca niște fabrici care produc așa-zisele știri pentru că vor să ne influențeze. Lucrurile astea vin din Rusia, iar unul dintre PR-ii de bază din campania electorală a președintelui american Donald Trump tocmai a spus public că a inventat informații în majoritatea afirmațiilor de pe Twitter. Ne dăm seama că merge!

Poate teatrul să arate acum toate aceste aspecte?

Și ziarul cu informațiile lui e înșelător, pentru că moare foarte repede. Toată lumea e înșelătoare. Orice fapt relatat la știri e dat la o parte de alte fapte. Unele nu se pot arăta. În unele cazuri, nu ne ajută computerele și nici obiectele înghesuite pe scenă în modul cel mai direct. Teatrul are o mare putere, care are legătură cu limba metaforică. Focul, de exemplu, nu are nimic modern, e un element străvechi, antic, dar funcționează. Teatrul bun poate folosi ingrediente foarte simple, dar efectul ar trebui să fie ca un foc.

Ce așteptări aveți dvs. personal de la un spectacol de teatru?

Ca toată lumea, aștept o experiență, emoții și un fel de înțelepciune, o stare care ne deschide mintea, un amestec. De la teatru aștept ce nu am acasă. A merge la teatru este asemănător cu a participa la adunarea membrilor unui trib. E, într-un fel, un meșteșug, așa cum meșteșug sunt și incredibilele scene cinematografice, care costă zeci de mii de dolari, în care vedem asemenea adunări. Într-un fel, e o experiență de modă veche, cum e și a te uita la un meșteșugar, ceea ce te înduioșează.

Aveați aceleași gânduri și când v-ați început cariera, acum câteva decenii?

Cum sub cuvinte se ascunde mereu ceva, și în limba maternă mi-ar fi greu să explic cu adevărat ce m-a îndemnat să aleg teatrul la început. Încerc să-mi explic și mie însumi de ceva vreme. În anii ’80, când eram adolescent, trăiam în comunism, privați de libertate. Teatrul era un fel de insulă a libertății, a posibilei libertăți. Iată unul dintre motive.

Cum s-a schimbat el între timp, după căderea comunismului? Ați făcut spectacole, ați condus instituții de spectacol, ați trăit aceste schimbări.

Dacă vorbim despre țara mea, teatrul ei s-a schimbat și a mers în ritmul teatrului european. Și nici înainte de prăbușirea comunismului nu eram chiar așa de izolați. Pe-atunci să spui anumite cuvinte pe scenă, un spațiu public, avea ecouri foarte puternice. Acum poți să spui aproape orice și parcă vorbele nu mai au nicio putere. Dar eu sunt sigur că, de fapt, au. Noi, oamenii de teatru, mai credem în sensul și în puterea cuvintelor. Momentan, impactul teatrului nu e însă așa de mare, însă eu sunt convins că teatrul are locul lui și rostul lui. Poate e doar imaginația mea, ca să fiu sincer, poate e doar o minciună pe care și-o spune lui însuși cel care a ales regia de teatru cu ani în urmă și încearcă să se convingă de faptul că ceea ce face el are sens. Cert e că mie îmi place și iubesc viața asta dusă în lumea artificială a teatrului. Am noroc că mă pasionează propria profesie.

Acum poți să spui aproape orice și parcă vorbele nu mai au nicio putere. Dar eu sunt sigur că, de fapt, au. Noi, oamenii de teatru, mai credem în sensul și în puterea cuvintelor. Momentan, impactul teatrului nu e însă așa de mare, însă eu sunt convins că teatrul are locul lui și rostul lui.

Și sunteți un optimist în ceea ce privește viitorul domeniului?

Absolut. Nu cred că teatrul este în declin. Bineînțeles că nu atrage milioane de oameni. Am montat la Praga un spectacol care atrage oamenii de zeci de ori mai mult decât un film de azi de top, făcut în Cehia, un film bunicel. Și nu e chiar o raritate. S-a jucat multe stagiuni, într-un teatru mare, într-o sală de o mie de spectatori. Și nu e vorba doar despre cifre, desigur. Nu știi niciodată însă… Sunt și multe glume pe tema asta! Felul în care gândesc s-a inspirat, de-a lungul anilor, din experiențe petrecute în lumea muzicii și a artei în general. E importat ca fiecare dintre cei care participă la o experiență artistică să plece de acolo cu ceva și, dacă se poate, să și facă ceva după aceea, să folosească urma care a rămas pentru a crea ceva. M-au inspirat povești și experiențe de viață de toate felurile.

Dar pentru scenă există oare un anumit tip de poveste de care spectatorul de azi are nevoie în mod special?

Ca să evit cuvântul „singurătate”, care e prea conotat emoțional, aș spune că azi trăim separați unii de alții. În comunism, dacă te duceai la un concert, la un spectacol de teatru sau la un anumit film, știai că toți ceilalți spectatori sunt cu tine. În libertate, nu mai suntem solidari. A fi sărac nu e suficient pentru a fi solidar cu alți săraci. Această separare din societate ar trebui abordată și în teatru și poate că oamenii nu s-ar mai simți atât de separați ca acum, când fiecare se luptă să profite de marile ocazii. Dar asta e lumea noastră.

În libertate, nu mai suntem solidari. A fi sărac nu e suficient pentru a fi solidar cu alți săraci. Această separare din societate ar trebui abordată și în teatru și poate că oamenii nu s-ar mai simți atât de separați ca acum, când fiecare se luptă să profite de marile ocazii. Dar asta e lumea noastră.

Vă place lumea noastră?

Clar! Nu aș alege altă epocă. Eu chiar am trăit ceva extraordinar, ceva ce alte generații – copiii mei, să zicem – nu vor mai trăi. E bine, pe de o parte. Când eram studenți a izbucnit revoluția. Noi am distrus regimul, de fapt. Sună ca o poveste de om bătrân și chiar este, dar am trăit asta, așa cum am trăit și experiența lumii care se deschide, a anilor ’90 și a noului mileniu. Nu aș schimba aceste experiențe pentru nimic în lume. Nu mi-ar plăcea să trăiesc în secolul al XIX-lea, dar nici nu vreau și nici nu mă aștept să locuiesc într-un viitor și mai dezvoltat tehnologic. Sunt mulțumit de locul și timpul în care trăiesc.

În ce fel avem nevoie de clasici în acest loc și în acest timp?

Clasicii se dovedesc a fi clasici pentru că sunt citiți și puși în scenă. Nu există niciun contemporan care se poate compara cu Shakespeare (nici la comedie, să zicem). Dacă el ar fi avut copyright, ar fi putred de bogat! Cuvintele lui sunt peste tot, sunt în vorbirea noastră de zi cu zi, chiar dacă nu mai sunt faimoase, cum erau odinioară. Shakespeare este rodul unei epoci a geniilor. A fost o personalitate care parcă condensează o epocă nouă, o vreme a schimbării.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.