Teatrul s-a adaptat de-a lungul secolelor. Se încăpăţânează să se acordeze la timpul prezent indiferent de epocă sau modă. Răspunde oricărei provocări sociale şi se transformă pe placul oricăror noi cerinţe. Nici nu prea are de ales, în fond. Nefiind fixat pe niciun suport nu îşi permite luxul de a fi universal valabil. Are, în schimb, privilegiul de a vorbi publicului la persoana I. De a fi arta ce respiră la unison cu spectatorul. Cea mai grea probă şi cea mai deplină recompensă – comunicarea directă.
La început de secol XXI teatrul e pus faţă în faţă cu proba tehnologiei galopante. După ce a trecut cu bine prin revoluţii, războaie, epidemii şi doctrine, noul moft pe care teatrul trebuie să îl satisfacă este îmbrăţişarea cât mai călduroasă a mijloacelor tehnice care au avansat atât de mult într-un timp alarmant de scurt. Iar în generozitatea lui, teatrul uită uneori că nu tot ce se măsoară în mgb se mănâncă. Mi-a demonstrat-o recent spectacolul „The Encounter” prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de la Edinburgh de Simon McBurney, o coproducţie a Theatre Complicite Londra împreună cu Barbican Londra, Centrul Cultural Onassis Atena, Schaubühne Berlin, Théâtre Vidy-Lausanne şi Warwick Arts Centre.
Pe o scenă generoasă, un singur interpret, Simon McBurney, înarmat cu un smartphone, înconjurat de o pădure de microfoane, multe sticle de apă, o masă, un scaun şi câteva obiecte de recuzită. Povestea cărţii „Amazon Beaming” a lui Petru Popescu despre fotograful Loren McIntyre care în 1969 a rătăcit prin pădurile amazoniene alături de un trib indigen este împărtăşită publicului aproape exclusiv pe cale auditivă. Spectatorii ascultă în căştile legate de fiecare scaun cum fotograful american se pierde în junglă în încercarea de a surprinde cadre cu băştinaşii Văii Javari. Călătoria sa iniţiatică este pretextul acestui spectacol aproape radiofonic – efectele sonore sunt miza parcursului artistic şi nu doar mijloace.
Atâta timp cât închizi ochii şi te laşi purtat de vocile care se aud când în urechea stângă, când în cea dreaptă, de foşnetele care te încolţesc, de susurul apei care creşte în intensitate, de focul care trosneşte, de zumzetul ţânţarilor şi de întregul univers auditiv creat spre stimularea urechii tale, vei parcurge împreună cu Simon McBurnez această aventură în timp. Scopul declarat al artistului este acela de a se juca abil cu percepţia ta, de a crea mai multe piste pe care conştiinţa ta să alerge alternativ pentru a concura către un catharsis modern. În debutul spectacolului eşti ademenit să crezi că finalitatea acestui demers artistic este profundă, că are de-a face cu simularea realităţilor multiple, a liniilor temporale paralele, cu timpul curbat şi cu căderea către un eu profund.
În fapt, cele aproape două ore sunt o desfăşurare impresionantă de forţe tehnologice. Microfoane care transformă vocea actorului în cea a personajului, efecte sonore halucinante şi cu adevărat copleşitoare în primă fază. O montare migăloasă din punct de vedere tehnic, care păcăleşte uşor. Prea uşor. Farmecul dispare odată ce deschizi ochii. Dacă îţi aminteşti, totuşi, că eşti la teatru vraja se risipeşte. Experienţa nu mai este una directă; receptarea se face exclusiv prin căşti. Iar distanţa pe care o capeţi astfel se interpune între spectator şi scenă. Sala nu mai e o comunitate, nu mai poate crea o energie unitară. Fiecare este însingurat în spatele căştilor sale, iar actorul este şi el singur pe scenă. Te simţi oarecum mai liber, dar preţul acestui confort este singurătatea atât de bizară în sala de teatru.
„The Encounter” este un minunat spectacol de teatru radiofonic – scenariul este atât de ofertant din punct de vedere dramatic, atât de consistent, iar mesajul lui zguduitor realmente. Atâta timp cât mă aflu, însă, alături de alţi trei sute de oameni în faţa unui interpret pe o scenă, este insuficient ca spectacolul să fie destinat exclusiv timpanelor mele. Nu mai pot să cred în povestea atât de minuţios construită în plan auditiv când discrepanţa dintre ce văd şi ce aud este atât de mare. Mai ales dacă am nenorocul să observ că sunt păcălit. O simplă rotire a capului descoperă în spatele sălii un prompter pe care curge nu doar textul, ci toată mişcarea scenică, fiecare glumă, orice „accident” – un veritabil caiet de regie care dictează ritmul pe scenă. Şi atunci, indiferent de ce auzi, nu mai poţi crede. Mirajul este incomplet. Iar în teatru, indiferent cât de dornic eşti să accepţi convenţia, dacă nu poţi crede în ceea ce vezi (sau auzi) e degeaba.
Degrabă-doritori de noi şi noi forme precum suntem, uităm că indiferent de cât de bombastico-tehnologico-ştiinşifico-fantastic ar fi exteriorul, conţinutul va răspunde mereu aceloraşi nevoi de adevăr scenic; acea onestitate a actorului care spune o poveste acestor spectatori şi nu altora, în teatrul numit „X”, şi nu „Y”, la timpul prezent. Tehnologia poate fi oricât de impresionantă, gadgeturile oricât de avansate şi costisitoare – vor păcăli preţ de câteva mirări, dar nu vor putea înlocui nevoia de comunicare reală, nemijlocită, pe care doar teatrul fără şmecherii o poate satisface atunci când conţinutul este de calitate.
Print