100, 1000, 1.000.000 de zâmbete, râsete, de nedumeriri şi de taine ascunse şi descoperite în 100, 1000, 1.000.000 de nuanţe diferite. Aşa ar arăta un bilanţ numeric al celor opt zile de festival de teatru pentru copii desfăşurat anual în Bucureşti, din 2005, până în prezent la iniţiativa Teatrului „Ion Creangă” şi ajuns în acest an la ediţia a X-a. Cu siguranţă numărul piticilor prezenţi nu poate fi rotunjit la o cifră exactă, dar cozile de la intrare în sala de spectacol, feţele cu ochi mari, curioşi, obraji rumeni şi părul fie drept, fie cârlionţat, fie tuns chilug au convins publicul adult că, da, există o comunitate a micului spectator de teatru. Iar, dacă festivalul ar reuşi să-şi îndeplinească sarcina pe care şi-o propune – aceea de „culturalizare şi formare a gustului estetic al celor mai mici spectatori”, în 10 ani spectacolele de teatru de artă nu vor mai fi considerate a avea ca ţintă un public de nişă.
30 de spectacole din întreaga lume din care reţin, subiectiv, trei: un spectacol de teatru propriu-zis, un spectacol de teatru de stradă şi un performance al baloanelor de săpun. Fiecare desfăşurat într-un spaţiu diferit, plin până la refuz de copii şi părinţi.
La Teatrul de Comedie, Sala Studio, într-un joi zgripţuros de toamnă, a poposit Teatrul de la Guimbarde, născut în 1973 în Charleroi, Belgia, responsabil de crearea primului spectacol de teatru pentru copii cu vârsta cuprinsă între 0-3 ani la el acasă. „ETC.” – spectacolul în turneu la Bucureşti a reunit 30 de copii de doi, trei sau patru ani dintre care cei mai curajoşi au stat pe pernele din faţa scenei, lăsându-şi părinţii să-i urmărească vigilent de pe scaunele „de adult” din sală. Povestea reprezentată – simplă şi cât mai expresiv expusă: un el – Philipe şi o ea – Amelie se joacă de-a v-aţi ascunselea într-o grădină. Grădina – trei copaci îmbrăcaţi în şosete de lână de culoarea curcubeului, o căsuţă pentru păsărele şi peluza – este cultivată cu felurite comori pe care Amelie le descoperă rând pe rând. Micul spectator nu este greu de mulţumit: mişcare cât poate să încapă pe o scenă de doi pe patru – Pierre se rostogoleşte, sare, cade lat, se ridică, fluieră, Amelie râde, plânge, se încruntă, se miră exacerbat. Un exerciţiu de commedia dell`Arte fără limbaj licenţios; tumbe, giumbuşlucuri şi măşti şi copiii râd sincer şi contagios.
Pe Lipscani, acelaşi festival, dar cu o altă pălărie. Public pestriţ: copii, părinţi sau trecători, de la vânzătoarea ambulantă de la coţul străzii, la preoţi şi funcţionari, s-au oprit să vadă trecând Parada Albă. Spectacolul „White Parade”, prezentat de Compania de teatru Mr. Pejo Wandering Dolls, din Sankt Petersburg, Rusia. Prieteni ai festivalului, pe care l-au vizitat şi în anul 2008 când au fost aplaudaţi şi premiaţi pentru spectacolul „Mutabor”, Păpuşile Plimbreţe ale domnului Pejo – actori îmbrăcaţi în alb – femeile în rochii cu corset şi crinolină, iar bărbaţii în pantaloni şi tunică, cu chipul acoperit de nişte măşti cu trăsături supradimensionate, au jucat Bucuria, Furia, Răzbunarea, Invidia şi, cum fiecare basm are un final fericit, Iertarea şi Dragostea. Serenada pe care junele i-o dedică tinerei domniţe se transformă într-un minunat concert, în care spectatorii au fost invitaţi să cânte la câte un instrument cu coarde, dar din hârtie. Văzut, plăcut – teatru medieval, căci fiecare actor a interpretat nu prin vorbe, ci numai prin gesturi şi mască Viciul şi Virtutea, iar mijlocul de transport cu are a sosit compania, a fost, fireşte – căruţa.
Cel mai de succes spectacol din festival a fost de departe „Spectaculoasele baloane de săpun”, în direcţia de scenă a lui Louis Pearl, din California, supranumit Omul balon. Baloane de săpun de toate dimensiunile şi culorile, baloane mari care înghit – la propriu, baloanele mai mici, baloane din apă şi săpun umplute cu aer şi luminate de un laser verde, baloane rotunde ca un glob de cristal. Micul spectator a fost invitat pe scenă să-şi creeze propriul balon şi să-l sărute de bun rămas, căci la cea mai mică atingere, bula de săpun se sparge.
Huizinga scrie în studiul său, „Homo Ludens” că jocul este o nevoie primară a omului. La Festivalul de Teatru pentru copii „Ion Creangă” te surprinde tocmai această disponibilitate pentru joc şi joacă atât a copilului, care ia totul în serios, ca şi cum ar intra cu adevărat într-o altă dimensiune la fel de reală ca şi viaţa de zi cu zi, cât şi a părintelui-copil, care se joacă ne-serios… El ştie că spectacolul e o convenţie, dar participă la fel de dornic de a trăi o altă viaţă, de a se destinde de rolul pe care îl joacă zilnic.