Mihaela Rădescu: De mulți ani nu mă mai interesează să fiu recunoscută pe stradă, m-am adaptat la ceea ce am construit eu însămi

Mihaela Rădescu este actriță la Teatrul Mic, încă din vremea lui de glorie, unul dintre pionerii teatrului underground, puternic legată de Teatrul Luni de la Green Hours, iar mai nou, Centrul de Teatru Educațional Replika a devenit pentru ea a doua casă. A venit din Târgu Mureș în București, conștientă că o va lua de la zero, dar în schimb s-a bucurat să crească și mai mult în preajma unor actrițe precum Valeria Seciu, Leopoldina Bălănuță, Coca Bloos. A căutat recunoașterea, nu vedetismul, a iubit mai întâi actorii, apoi poveștile până și-a găsit locul, liniștea, înțelepciunea. Pe Mihaela Rădescu nu e ușor să o faci să vorbească despre ea însăși, despre teatru, despre amintirile sale și, totuși, dincolo de fragilitatea cuvintelor se ghicește o actriță care a răzbit și care ar fi meritat mai mult pe scenă, poate acel „formidabil” care încă nu s-a arătat. Dar dacă prindeți biletul câștigător la „Anul dispărut. 1989” o parte din el se va ivi într-o scurtă călătorie prin timp și prin București.

Până atunci, Mihaela Rădescu povestește despre generația marilor artiști, despre cum a ajuns să facă teatru, despre întâlnirea marcantă cu directorul de scenă, Victor Ioan Frunză, despre cum actoria te transformă din „oricine” în cine vrei tu.

Ați absolvit la Târgu Mureș și ați jucat acolo o bună perioadă de timp, de ce anume ați ales să veniți în București?

Am plecat pentru că trebuia. Mirajul Bucureștiului și complexul provinciei au existat dintotdeauna și merg mână-n mână. Am dat admitere la București de două ori și nu am intrat, iar a treia oară m-am dus la Târgu Mureș și am luat la clasa Adrianei Piteșteanu. Profesoara care mi-a devenit prietenă, draga mea Puica. Am fost doar trei în clasă, doi băieți și-o fată. Mi-aduc aminte cu mare plăcere ce îmi spuneau Dorin Andone și Bogdan Caragea – ei au fost colegii mei – că sunt cea mai talentată, cea mai frumoasă și cea mai deșteaptă fată din clasă. Am terminat în 1987, dar eram în concediu de maternitate și nu am ajuns la repartiția din Sf. Gheorghe. Am făcut o înțelegere cu Vlad [Rădescu], la propunerea lui, pentru că aveam un bebe, a ales să fie el cel care o ține de mână pe fetiță atunci când face primii pași. În anii aceia se făceau multe turnee, sigur, în condiții sinistre cu frig și mizerie, dar mi-a prins foarte bine pentru că jucam foarte mult. În 1989 nu au mai fost valabile repartițiile și am rămas în continuare la teatrul din Târgu Mureș. În 1993 a venit Victor Ioan Frunză și atunci au început proiectele importante și prima etapă din viața mea artistică: „Trupa pe butoaie”, „Satyricon”, „Lacrima tăcerii”, epoca Frunză… Dar pe cineva a deranjat faptul că eram o trupă și că ne doream să muncim până și în vacanță. A izbucnit un conflict, s-au desfăcut contractele de muncă și am plecat. Se deschiseseră deja porțile spre București.

Care era atmosfera teatrală în București atunci?

Am luat-o de la capăt când am ajuns în București. Atunci am înțeles cel mai bine proverbul „fruntaș la sat și codaș la oraș”. Veneam dintr-un orășel unde jucam mult și aici o luam de la zero. Nu eram cunoscută și prin concurs m-am angajat la Teatrul Mic. Trebuia să dovedesc și atenția mea s-a îndreptat spre asta, să dovedesc că pot și să încerc să fac la București ce am făcut și la Târgu Mureș. Îmi doream foarte tare recunoaștere, fără orgolii la mijloc. De-abia atunci începuse implicarea actorilor în happening-uri, în teatrul underground și m-am dus plină de curaj în zona asta. Undeva la Lido, avea loc o întâlnire și împreună cu niște colegi mai tineri am realizat un spectacol cu statui și scenete ca să amuzăm publicul, care era la cocktail. Stăteam statuie și la un moment dat i-am văzut intrând pe Irina Movilă, Florin Piersic Jr., colegii mei de la Teatrul Mic, domnul Pița și ca să nu mă recunoască, cu un gest de pantomimă mi-am acoperit fața. Apoi mi-am dat seama ce stupizenie am făcut.

Îmi doream foarte tare recunoaștere, fără orgolii la mijloc. De-abia atunci începuse implicarea actorilor în happening-uri, în teatrul underground și m-am dus plină de curaj în zona asta. Undeva la Lido, avea loc o întâlnire și împreună cu niște colegi mai tineri am realizat un spectacol cu statui și scenete ca să amuzăm publicul, care era la cocktail. Stăteam statuie și la un moment dat i-am văzut intrând pe Irina Movilă, Florin Piersic Jr., colegii mei de la Teatrul Mic, domnul Pița și ca să nu mă recunoască, cu un gest de pantomimă mi-am acoperit fața. Apoi mi-am dat seama ce stupizenie am făcut.

Cât de mare este presiunea renumelui, a recunoașterii pentru un actor?

Cred că este un proces care se întâmplă în etape. Când ești tânăr presiunea este mai mare. Dar pe măsură ce trece timpul și știi ce ai lăsat în spate, dacă ești cât de cât înțelept lași lucrurile să curgă și te împaci cu situația. Eu am fost așa, pentru că până la urmă cea mai mare recunoaștere și satisfacție a unui actor (și nu sunt vorbe în vânt) este la finalul spectacolului când te întâlnești și privești ochii spectatorului. Sau îți mulțumește măcar unul. Dacă unul vine cu drag la tine după spectacol, asta este cel mai important. La Târgu Mureș jucam „Confesiunile unui câine” care avea următorul mesaj: „Adoptă un câine. Tu ești șansa lui.” Știu sigur că după două reprezentații o spectatoare a adoptat unul. De mulți ani nu mă mai interesează să fiu recunoscută pe stradă, m-am adaptat la ceea ce am construit eu însămi. În perioada când așteptam să-mi văd numele pe avizier la Teatrul Mic, probabil ca să nu am frustrări, începusem să joc la Teatrul Green Hours și fac parte dintre pionerii teatrului underground. Acolo aveam jucăriile mele și am putut să fac ce mi-am dorit, ce am simțit, ce m-a neliniștit. Evident, nu singură, ci alături de Coca Bloos sau Dorina Crișan Rusu, sau Ovidiu Niculescu, sau Marius Capotă. Spectacolele importante și premiate de care îmi aduc aminte au fost „Azi mă… Ubu” (o a doua recunoaștere), „Întoarcerea broaștei țestoase”, „Silicon Valley” de Saviana Stănescu, în regia Aristiței Albăcan. Ăsta a fost Green-ul care mergea în paralel cu ce se întâmpla la Teatrul Mic.

Vă simțeați mai confortabil în teatrul independent?

Da, categoric, deși la Teatrul Mic m-am simțit bine din start pentru că aveam o relație bună cu colegele mele și râdeam mult. În primul an am jucat într-un spectacol („Noaptea încurcăturilor”) în care era toată trupa tânără, alături de Coca Bloos și Mitică Popescu și ne-am apropiat foarte tare. Lumea zice că în teatru e multă invidie, ei bine, în Teatrul Mic indiferent de ce s-a întâmplat, relațiile dintre actrițe nu s-au stricat.

Circulă multe mituri despre epoca de glorie a Teatrului Mic. Care sunt cele mai frumoase amintiri „din bucătărie” pe care le aveți din acea vreme?

Eu sunt construită ca un om umil și respectuos. M-am făcut actriță pentru că le iubeam pe Valeria Seciu, pe Coca Bloos, pe care am și cunoscut-o la Brașov când eram elevă. Aveam o fotografie cu ea în camera mea, de exemplu. Când treceau, mă lipeam de perete și mă luminam cu totul. Mi-am dorit foarte tare să fiu în preajma lor. Mi se însenina ziua dacă Leopoldina Bălănuță mă mângâia pe cap, era un gest pe care îl făcea cu mulți, dar pentru mine era un semn de recunoaștere. Ei sunt artiștii care au contribuit la hotărârea mea definitivă de a face teatru. Nu voiam să mă impresionez numai pe mine, ci și pe alții din jur. Aerul din jurul artiștilor mari și cunoscuți mă ridica de la nivelul podelei și îmi dădea aripi. Era o senzație foarte plăcută care mă făcea să-mi doresc să fiu în preajma lor. Pe Coca Bloos mi-o amintesc la teatrul din Brașov, în spectacolul „A cincea lebădă”, unde era fabuloasă, ca un bulgăre de lumină, un amestec foarte ciudat de imponderabilitate și forță. În teatru nu m-au fascinat poveștile, vorbele în sine, ci cum niște oameni ca mine, ca mama, ca tata, ca vecina, acolo, sus, pe scenă transmit ceva ce determină transformări emoționale. Și ajungem la emoție, la esența teatrului.

Mi se însenina ziua dacă Leopoldina Bălănuță mă mângâia pe cap, era un gest pe care îl făcea cu mulți, dar pentru mine era un semn de recunoaștere. Ei sunt artiștii care au contribuit la hotărârea mea definitivă de a face teatru. Nu voiam să mă impresionez numai pe mine, ci și pe alții din jur. Aerul din jurul artiștilor mari și cunoscuți mă ridica de la nivelul podelei și îmi dădea aripi.

Ați avut vreodată senzația că stăteați la umbra stejarilor sau simțeați că vă dezvoltați în prezența acestor artiști?

Era o atmosferă de dezvoltare. De la cum comunicau între ei până la ce repere aveau, era vorba despre o anumită disciplină specifică generației artiștilor mari. Nu mă refer neapărat că erau punctuali; ceva mult mai complex, un fel de disciplină pe care o invidiem la coregrafi sau la dansatori. La spectacolul „Spirit”, regizat de Cătălina Buzoianu, am resimțit această rigoare care se impunea.

În ce consta această disciplină?

Exista o atenție, în fiecare moment, la ce faci și cum trebuie să faci și la ce se întâmplă în jurul tău, în corpul și în capul tău. O tensiune la 220 în permanență. Să te doară, să te ardă ca tu să poți să vindeci.

Ce a însemnat colaborarea cu Victor Ioan Frunză?

A fost primul pas mare pe care l-am făcut în teatru și prima întâlnire, că tot vorbim de necesitatea întâlnirilor și dacă le ai, ești un om fericit. Prima întâlnire ca o primă mare dragoste. Era pentru prima oară când funcționam într-o echipă. Orice student poate să spună că știe ce înseamnă o echipă, pentru că așa se lucrează în școală. Noi eram o grupă mică de trei oameni. Întâlnirea cu Victor Ioan Frunză a unit o mână de zece actori care au trăit împreună cu bune și cu rele, de dimineața până noaptea. Învățam textul împreună, mâncam împreună, repetam, ne ajutam reciproc… era un fel de cantonament continuu. Începusem să gândim la fel.

Cum se reflecta această coeziune în lucrul efectiv la spectacol?

Victor Ioan Frunză știe să construiască trupe. A făcut lucrul acesta peste tot pe unde a lucrat. Și ceea ce se întâmplă de câțiva ani buni cu echipa lui de tineri actori, o adevărată școală, e impresionant. Sunt mândră că am făcut, cândva, parte din teatrul lui.

V-ați dorit de mică să deveniți actriță? Ce v-a atras în teatru?

Eram în liceu când m-am hotărât… Știam pe de rost dicționarul actorilor de film care apăruse pe vremea aceea. Iubeam actorii. Actoria mi se părea un lucru pe care nu îl poate face oricine, am vrut să nu fiu „oricine”. Știu că ar suna mult mai bine dacă aș spune că m-a atras misiunea teatrului în societate și puterea lui de a educa, dar n-a fost așa.

Ce este atât de special la un actor, încât nu este „oricine”?

Un actor trăiește mai multe vieți. Cred că aș fi fost un medic foarte bun, dar mi-ar fi plăcut să fiu și un sportiv performant și un profesor foarte dedicat. Sunt meserii pe care aș fi dorit să le practic, dar nu până la capăt, cu siguranță m-aș fi plictisit. Și atunci, le-am adunat pe toate în actorie, unde ai posibilitatea să fii și bun, și rău, și îndurerat, și fericit.

Există vreun regret legat de cariera de actriță, vreun drum care s-a deschis și pe care ați refuzat să-l urmați?

Nu e nimic complicat. N-am ratat nicio șansă formidabilă, e adevărat nici nu prea s-a arătat „formidabilul”. Mi-aș fi dorit mai multe roluri importante și mai multe întâlniri. A, da, am un regret. Nu am făcut film. Când eram tânără aveam multe temeri și lipsă de curaj, și lipsă de încredere în mine.

Replika e o a doua casă. Nu e metaforă. Așa cum dau cu aspiratorul în casă, așa dau și la Replika. De fapt nu a produs schimbări, a adăugat, a completat. E o altă dragoste din viața mea.

Cât de importante sunt curajul și încrederea pentru un actor la început de drum?

Teoretic, sunt foarte importante curajul, încrederea, libertatea interioară; eu nu le-am avut.

Încredere în talentul lui?

Încredere că poate să facă, să fie, să simtă. Discuția despre talent este una sensibilă. Eu încă nu știu ce este talentul. Cred că e compus din dorință, determinare, curaj, muncă, bucurie – la un loc și încă „ceva”, care e dintr-o altă dimensiune. E un dat de sus sau de aiurea. Și nu e nevoie să fie explicat.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră Centrul de Teatru Educațional Replika?

Replika a pornit de la cea de-a doua întâlnire importantă cu Radu Apostol și cu spectacolul „Ca pe tine însuți” de Maria Manolescu. Așa ne-am cunoscut. Viorel Cojanu a întins mâna și m-a întrebat: „Vrei să facem o asociație împreună și să lucrăm spectacole frumoase precum „Ca pe tine însuți”? Am zis da, ne-am strâns mâna și am pornit la drum. Sunt cinci ani de când existăm și aproape doi de când avem și sediu. Noi – Radu Apostol, Mihaela Michailov, Viorel Cojanu, Katia Pascariu, Gabi Albu, Elena Găgeanu și cu mine. „Alcool…amar…amor” e un spectacol de la Green pe care l-am iubit enorm, cu multe inimi din care una nu mai bate, Dorina Crișan Rusu.

Ce schimbări a adus Replika?

În primul rând timpul e mai scurt. 24 de ore nu sunt suficiente pentru o zi. Replika e o a doua casă. Nu e metaforă. Așa cum dau cu aspiratorul în casă, așa dau și la Replika. De fapt nu a produs schimbări, a adăugat, a completat. E o altă dragoste din viața mea.