Recent nominalizată la Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță, Mihaela Trofimov este, în câțiva ani, o prezență din ce în ce mai vizibilă. La București, o puteți vedea la UNTEATRU, în „Molly Sweeney”, „Vandalul”, „Un tramvai numit dorință”, „La țigănci” şi „Livada de vișini”. La Teatrul Maria Filotti din Brăila, unde joacă de mult, încă din studenție, este un nume important al trupei, iar cea mai recentă producție din distribuția căreia face parte este „Prințul nefericit”, regizat de Sânziana Stoican. Despre pregătirea pentru scenă, care îi provoacă mereu emoții, despre energia și generozitatea publicului din România, despre locul teatrului în propria viață și în societatea am stat de vorbă cu Mihaela Trofimov după o repetiție pentru un spectacol în pregătire la UNTEATRU. Desigur, revizitând imagini din trecut, încercând să înțelegem prezentul și să privim înainte fără mânie.
Au trecut peste douăzeci de ani de când ai terminat facultatea, iar pe scena profesionistă joci din studenție. La Brăila tocmai a fost premiera cu „Prințul nefericit”, spectacol din a cărui distribuție faci parte. Cum e să-ți împarți viața de artist „pe val” între București și Brăila?
Nu mă consider deloc „pe val”. Deocamdată, îmi place viața asta, deși mă gândeam la un moment dat că va fi obositor. Dar îmi împart bine timpul. Sper să nu fiu niciodată în situația de a alege și de a pune punct vreunuia dintre aceste două capete de drum. Am nevoie de amândouă.
Colaborarea cu UNTEATRU cum a început?
Am colaborat prima dată cu Andrei și Andreea Grosu la Focșani, unde mi-au propus un rol într-un spectacol după Molière. După aceea s-au gândit – bine, sper eu – că aș putea să fac Blanche din „Un tramvai numit dorință” și am acceptat. Spectacolul încă îl jucăm, încă are succes. Chiar acum câteva zile am avut sală plină. Simt că o să-l mai joc vreo doi ani, maxim. Parcă depășesc vârsta lui Blanche… Iar Andrei și Andreea au decis să ne lase pe noi să hotărâm când punem capăt și asta e minunat. Au urmat apoi patru-cinci proiecte și sper să urmeze și altele.
Printre cele mai recente se numără „Molly Sweeney”, pentru care ai fost nominalizată anul acesta la Premiul UNITER pentru Cea mai bună actriță. Cum ai primit vestea?
M-a bucurat sincer și foarte tare. Nu știu cât cred în premii, dar cu certitudine nu cred în cei care afirmă sus și tare că nu cred deloc în premii, că premiile nu-i ating în niciun fel. Eu cred că ei stau acasă și se uită la televizor să vadă dacă iau sau nu premiul! Pentru mine, a fost o bucurie sinceră această nominalizare. Molly Sweeney e un rol într-un spectacol pe care-l iubesc foarte, foarte tare, pe care l-am iubit din ce în ce mai mult pe măsură ce lucram la el. A fost o perioadă scurtă, intensă și foarte frumoasă. Am descoperit-o pe Sânziana Stoican, cu care nu mai lucrasem niciodată și care mi se pare unul din cei mai maturi regizori din țara asta. Aș lucra cu ea oricând, m-aș duce până în pânzele albe, pentru că știe ce face, lucrează temeinic, îți cere atât de mult în fiecare zi, de parcă mâine ai avea premieră, nu o interesează deloc să mimezi ceva. Dacă nu ești sincer, oprește repetiția și o luăm de la capăt. O interesează emoția reală, sinceritatea, să fii 100% acolo, în poveste, ceea ce mi-a plăcut teribil la ea. Cum e Molly Sweeney, deja nu mai e treaba mea să vorbesc despre asta. Eu sunt acolo, cu sufletul deschis și mă lupt să fiu vie în fiecare secundă. Asta e lupta mea cu spectacolul și cu personajul.
Cum întreții viața asta?
Concret? Printr-o pregătire cu câteva ore înainte. Am mii de emoții înainte de orice spectacol, nu numai înainte de „Molly Sweeney”, și intru într-un soi de frământare interioară chiar și cu o zi înainte de reprezentație. Iar în ziua respectivă e foarte important să mă pregătesc, să trec prin text, singură, iar după aceea și cu colegii. Ai nevoie să elimini din tine strada și tot ce însemnă viața de lângă teatru. Nu cred că pot să explic, dar ca să fii viu pe scenă trebuie să te coste. Trebuie să fii în secunda aia acolo.
Sunt spectacole la care zici că aerul dintre oameni și tine, actor, capătă materialitate și se transformă într-un zid de care nu trece nimic. Nu știi a cui e vina – de cele mai multe ori, nu e a lor, problema e undeva la tine, la actor. Îți dai seama, simți dacă publicul e cu tine, dacă vibrează. Nu cred că se învață la școală să simți publicul, probabil că asta ține de un simț al actorului.
Simți când nu ești unde trebuie să fii pe scenă?
Da. Cândva credeam că pot păcăli. Dar mi-am dat seama că nu acesta e drumul. Iar Sânziana ne-a călit în repetiții, nu ne dădea voie să nu fim acolo și să mimăm actul artistic. Sigur, am avut momente când eram doar pe jumătate acolo, dar speram că pot păcăli. Și mi-am dat seama că nu e așa. Sunt seri în care coboară îngerul și seri în care nu coboară, asta vreau să zic. Și, chiar și când ești 100% în spectacol, poți să fii mai bun sau mai puțin bun. Depinde de public, de energia pe care o iei de la el. Suntem oameni și nu avem cum să fim în fiecare zi aceiași.
Înțeleg că energia pe care o iei de la public, cum spui, nu e doar un mit?
Nu, deloc. Sunt spectacole la care zici că aerul dintre oameni și tine, actor, capătă materialitate și se transformă într-un zid de care nu trece nimic. Nu știi a cui e vina – de cele mai multe ori, nu e a lor, problema e undeva la tine, la actor. Îți dai seama, simți dacă publicul e cu tine, dacă vibrează. Nu cred că se învață la școală să simți publicul, probabil că asta ține de un simț al actorului și probabil că, da, se exersează cumva în timp.
Ce înseamnă teatru bun pentru tine?
Pentru mine, teatru bun e teatrul care mișcă ceva în mine, care mă emoționează într-un fel sau altul. Nu vreau să plec de acolo plângând sau râzând în hohote – nu despre asta este vorba. Iar emoție nu înseamnă numai ce simt în inimă sau în pântece. Există o emoție și în creierul nostru. Îmi vine în gând acum „Îngropați-mă pe după plintă” de la Teatrul Bulandra, un spectacol care mi-a rămas în suflet și în minte, un spectacol foarte lung, dar în care timpul nu mai conta deloc. Spre rușinea mea, am văzut-o prima dată pe scenă pe Mariana Mihuț, pentru că au fost ani în care jucam atât de mult la Brăila, că mi-era aproape imposibil să vin să văd spectacole. Dacă aș fi întâlnit-o pe Mariana Mihuț după reprezentație, m-aș fi înclinat până la pământ în fața ei și aș fi rămas acolo. Avea la sfârșit un monolog în avanscenă care mi s-a părut pur și simplu perfect din toate punctele de vedere. Un spectacol bun este un spectacol pe care-l țin minte peste ani și pe care poate nici nu mai simt nevoia să-l analizez pe urmă, un spectacol în care actorii sunt acolo.
Te consideri un spectator critic?
Nu cred că sunt cel mai comod spectator. M-am întrebat de multe ori dacă am dreptul să plec de la un spectacol care nu-mi place și uneori răspunsul era că da, am dreptul să plec. Spectatorii sunt, zic eu, un pic prea buni, un pic prea toleranți. Mi-ar plăcea să fie mai critici măcar la aplauze, dacă nu plecând. Pentru un actor de pe scenă, nu e deloc, dar deloc comod să vadă un spectator plecând.
Pentru mine, teatru bun e teatrul care mișcă ceva în mine, care mă emoționează într-un fel sau altul. Nu vreau să plec de acolo plângând sau râzând în hohote – nu despre asta este vorba. Iar emoție nu înseamnă numai ce simt în inimă sau în pântece. Există o emoție și în creierul nostru.
Povestea ta cu actoria a început de fapt devreme, înainte să ai contact real cu scena. Cum îți amintești începutul?
Prima mea amintire e legată de grădiniță. Avem un moment cu o păpușă și țin minte că-mi plăcea să fiu privită, cu emoțiile de rigoare. Apoi, la școală, când era vorba de serbare, eram și eu acolo. Am auzit că ar exista o trupă de teatru de amatori la Tulcea și așa am ajuns la trupa „Altar”. Apoi, am vrut să dau examen de admitere la UNATC, fără să știu că pentru asta candidații se pregăteau… Dar faptul că am ajuns la probele finale în cei doi ani în care am încercat mi-a confirmat că am o legătură cu meseria asta. Apoi, după a doua încercare, mi-a căzut în mână un flyer despre școala de teatru pe care domnul George Motoi încerca s-o facă să existe la Brăila.
Și cum a fost la școala domnului George Motoi?
Mă gândesc că viața mea ar fi fost mult mai puțin frumoasă, dacă n-aș fi fost acolo, dacă părinții mei nu m-ar fi susținut. A fost o școală atipică, acum știu sigur. Atunci mi se părea absolut minunată, dar acum văd și neajunsurile, evident. A fost atipică pentru că ne-am călit pe scenă, pentru că noi am jucat din anul I. Ideea lui George Motoi a pornit de la lipsa de tineri din teatru. A avut dreptate că e nevoie de oameni școliți, care să rămână acolo și să iubească teatrul de acolo. În paranteză fie spus, teatrul de la Brăila merită toată dragostea. Clădirea lui mă impresionează ori de câte ori pășesc în ea. Am avut și profesori foarte buni, printre care Valentin Silvestru, Virgil Brădățeanu, Cezara Dafinescu. În plus, actorii de acolo au fost lângă noi zi de zi și au încercat să ne învețe tot ce au putut. Unii nu mai sunt printre noi. Am făcut parte din distribuția unor spectacole care au fost ele însele o școală pentru mine, de exemplu „Chira Chiralina”, în regia Cătălinei Buzoianu. Am făcut parte atunci dintr-o echipă minunată, cu Nicu Alifantis, Mălina Andrei, Dragoș Buhagiar, Irina Solomon etc. Au fost ani frumoși, în care am învățat mult direct pe scenă, aruncați direct în foc. Mă bucur că s-a întâmplat să fie așa. Oricum, în acești douăzeci de ani sau câți or fi ei întâlnirile cu oamenii m-au format mai mult decât fiecare rol. Rolurile sunt și ele, recunosc, multe și bune. A fost, poate, un noroc să nu adun frustrări. Ele au venit spre mine fără să mi le doresc. Molly Sweeney e așa cum e datorită tuturor acelor roluri din urmă.
Acum teatrul este o sursă de echilibru?
Pentru mine, teatrul este și alb, și negru, și mamă, și tată, și echilibru, și dezechilibru. Slavă Domnului, nu sunt un om cu dezechilibre mari. Tind să cred că firea mea e echilibrată și că, dimpotrivă, teatrul mă ajută să ies din mine însămi, să explorez și înăuntru, și în afară, mă incită să fac asta. Dar nu m-a dezechilibrat niciodată atât de tare, încât să spun că nu mai vreau, că nu mai pot. Mai des am simțit că e terapie, medicament, nu echilibru sau dezechilibru. Teatrul e, pur și simplu.
M-am întrebat de multe ori dacă am dreptul să plec de la un spectacol care nu-mi place și uneori răspunsul era că da, am dreptul să plec. Spectatorii sunt, zic eu, un pic prea buni, un pic prea toleranți. Mi-ar plăcea să fie mai critici măcar la aplauze, dacă nu plecând.
E un moment bun pentru teatru era Facebook, dar și era unei insensibilități și a unui analfabetism constatate? Are el mai puțină forță?
Nu cred că are mai puțină forță. M-am întrebat de multe ori și tentația e să zici că generația de aur a fost, într-un fel, privilegiată de timpurile pe care le trăia, când nu existau alternative la teatru, când și televiziunea era a ei. Dar, pe undeva, ce trăim acum are avantaje pe care generația aceea nu le avea. Partea plină încerc eu s-o văd și nu cred că teatrul are mai puțină forță. Dacă televiziunea sau Facebook-ul ar fi putut să-l ucidă, l-ar fi ucis deja. Teatrul răzbate în vremuri noroioase sau mai puțin noroioase. Poate că nu e el „vedeta” azi între arte, dar nu cred că o să moară. Eu sunt foarte fericită că fac teatru.
Ce ți-a adus ție teatrul, ca ființă umană?
Faptul că vin cu plăcere la „serviciu”, cum nu mi-a plăcut niciodată să-i zic, pentru că el e o superbă nebunie. Văd în jurul meu oameni care se uită la ceas ca să știe cât mai au până pleacă acasă. Eu nu fac asta și mi se pare un noroc. Teatrul îmi aduce, de asemenea, certitudini, ezitări și la fel de multe întrebări. Firele albe din părul meu i se datorează. Teatrul mă consumă mereu, înainte de fiecare reprezentație emoțiile sunt puternice, dar atât de frumoase, că nu le-aș da pe nimic pe lumea asta. Teatrul mi-a adus ceva ce nu mi-ar fi putut aduce, probabil, nicio altă meserie: felul în care văd lumea. Adică: deschidere, bucurie în ochi, multe momente în care mi-a venit să mă dau cu capul de pereți, o mulțime de momente în care m-am întrebat dacă locul meu e aici sau nu.
Ştiu din povești despre teatrul de altădată că exista o grijă specială față de repertoriu și îmi dau seama că grija asta nu prea mai există. Așa cum nu prea mai există decât la puține teatre grija pentru actor și trupă. Se merge prea mult pe ideea de a coborî nivelul pentru a ajunge astfel la o majoritate a publicului, de unde și mediocritatea producțiilor. Teatrelor le lipsește curajul de a experimenta, de a nu le păsa dacă o producție va avea succes. Cumva, mai mult teatrele particulare fac asta, când ar trebui s-o facă teatrele de stat, pentru că rolul lor este să educe gustul, nu doar să distreze publicul din oraș.
A adus, poate, și o formă de libertate?
Da. Dar problema e că nu sunt suficient de liberă pe cât mi-aș dori. Mi-ar fi plăcut să am un grad mult mai mare de nebunie, un grad mult mai mare de inconștiență. Mi-aș fi dorit mai puțin simț al ridicolului, pentru că uneori el îmi pune frână. M-aș fi vrut mai curajoasă decât sunt nu numai în viață, ci și pe scenă. Dar simt că e un clocot în mine și că am timp să scormonesc, să scot ce e de scos, să întâlnesc regizori care vor ști să mă provoace. Eu cred în regizorul care mă șochează cu puterea imaginației lui, cu lumi nesfârșite, la care eu nu m-aș fi gândit, dar un regizor care în același timp le dă libertate actorilor lui, conducându-i însă unde vrea el, dar dându-le măcar iluzia că au ajuns ei înșiși la concluzia respectivă. Cred în regizorul care are încredere în actor, care iubește actorul. Regizorii mari, atât de diferiți cum sunt între ei, iubesc actorul. Dacă mă privești cu încredere, știu să zbor. Dacă privirea ta îmi taie zborul, n-o să fiu atât de bună pe cât crezi tu și nici spectacolul n-o să fie atât de bun pe cât ar fi putut să fie.
Teatrul e însă și o lume concurențială?
Până acum câțiva ani, așa credeam – că e, că trebuie să fie, că nu poate să fie decât concurențială. De ceva timp însă, probabil de când o am pe Lara, fetița mea, cred că e loc pentru toată lumea, că nimeni nu are cum să-ți ia locul, pentru că altcineva va fi altfel, pur și simplu. E bine să te perfecționezi neîntrerupt, funcționând într-o lume concurențială, dar, la un moment dat, prea multă presiune poate să strice. Până acum câțiva ani probabil că eram ceva mai încrâncenată, poate în unele momente simțeam că merit mai mult. Acum încerc să mă bucur de toate momentele, fără să mai aștept o răsplată, fără să alerg după recunoaștere. Cred că e foarte bine așa. Asta îți dă relaxare – pe care încă n-am obținut-o atât cât aș fi vrut. Încerc să-mi găsesc echilibrul, liniștea interioară și să fac meseria asta de drag, fără să-mi propun să ajung undeva.
Dar, ca actriță, ce neajunsuri resimți acum în profesie?
Pe de o parte, știu din povești despre teatrul de altădată că exista o grijă specială față de repertoriu și îmi dau seama că grija asta nu prea mai există. Așa cum nu prea mai există decât la puține teatre grija pentru actor și trupă. Se merge prea mult pe ideea de a coborî nivelul pentru a ajunge astfel la o majoritate a publicului, de unde și mediocritatea producțiilor. Teatrelor le lipsește curajul de a experimenta, de a nu le păsa dacă o producție va avea succes. Cumva, mai mult teatrele particulare fac asta, când ar trebui s-o facă teatrele de stat, pentru că rolul lor este să educe gustul, nu doar să distreze publicul din oraș.
Print