A debutat în trupa lui Victor Ioan Frunză unde a jucat în „Mobilă și durere” și în „Steaua fără nume”. S-a născut la Constanța, în toamna lui 1988, cu un an înainte de Revoluție, și acolo și-a petrecut copilăria, pe malul mării, visând să plece într-o zi la București, să evadeze. A ales să facă teatru pentru că-i place să poarte personajele pe umeri și crede că cel mai mare dușman al unui actor e frica. În acest an a venit la Gala Hop cu un monolog numit „Julieta mea”. Am stat de vorbă la final de Gală, într-o dimineață de septembrie, pe terasa de la Vox Maris, după ce, cu o seară înainte am înălțat lampioane cu versuri din Shakespeare, care s-au ridicat deasupra mării.
De ce ar veni o actriță ca tine la Gala Tânărului Actor HOP – o actriță care deja e cunoscută, joacă în spectacole importante, i-a făcut de ceva vreme debutul?
E-adevărat, iar din cauza asta am simțit că sunt mai nesigură pe mine decât colegii mei. Lumea deja știe că joc și îmi spune: „De-abia aștept să te văd”. E o presiune mare și de-asta încerci să demonstrezi. Mare greșeală! O concluzie personală la care am ajuns este că Gala HOP a fost cea mai bună alegere, nefiind bună deloc… Nu aveam nimic în plan, nu aveam repetiții și mi-am zis să vin, pentru că e ultima mea șansă. Am făcut-o pentru că așa trebuie. Am văzut că alții au câștigat ceva vizibilitate anul trecut și s-au folosit de ea. Însă eu parcă nu doream cu adevărat… Și asta e cel mai important: să nu faci niciodată un lucru pentru că trebuie să-l faci.
De ce nu-ți doreai cu adevărat?
Pentru că e un concurs și eu nu cred în concursuri. Anul ăsta a fost un program foarte strâns, prea strâns, au fost foarte multe discuții… E minunat să începi programul la șase dimineața pe plajă, dar apoi mergeai din întâlnire în întâlnire și din discuții în discuții și nu am apucat să vorbim noi între noi. Nu e vina nimănui, pur și simplu trebuiau făcute foarte multe lucruri într-un timp scurt.
N-ai venit aici ca să câștigi?
Nu, primul scop pentru care vii e să te vadă cineva, m-am gândit că sunt aici și regizori de film, poate, și că Gala HOP e o oportunitate.
Cum te-ai simțit după momentul tău? Credeai că vei câștiga?
O, Doamne, nu! Am intrat în scenă și simțeam că-mi sap groapa singură. Și parcă voiam să mă bag acolo, că sunt mică și mi-e frică… Nu știu ce s-a întâmplat, dar pur si simplu n-am crezut în momentul meu. Eu l-am gândit altfel la preselecție, dar după indicațiile care mi s-au dat atunci am încercat să-l refac și l-am stricat.
Care sunt cele mai importante lucruri pe care trebuie să le ia cu el pe scenă un actor?
Mai întâi, să nu ia nimic. Apoi, să-și amintească pe parcurs cine e, să aibă încredere, să creadă foarte mult în ce face. Dacă eu cred, o să creadă și publicul. Apoi, să aibă bucurie că e acolo și acolo e locul lui.
Școala te-a pregătit pentru ceea ce urmează, pentru micuța junglă de după?
Eu am făcut cinci ani de facultate, apoi am intrat în trupa domnului Victor Ioan Frunză. Practic, nu am stat. Dar am colegi care au stat doi ani și asta e cumplit. Eu sunt o visătoare… Nu, nu știam exact ce va urma, deși domnul Doru Ana ne-a spus din primul an de facultate că cel mult doi din generația noastră de șaizeci o să meargă mai departe și o să ajungă să facă meseria asta. Ne-a spus că, dacă simți că meseria asta e o povară, trebuie să te lași, să te salvezi.
Nu, nu știam exact ce va urma, deși domnul Doru Ana ne-a spus din primul an de facultate că cel mult doi din generația noastră de șaizeci o să meargă mai departe și o să ajungă să facă meseria asta. Ne-a spus că, dacă simți că meseria asta e o povară, trebuie să te lași, să te salvezi.
Tu ai vrut să te lași?
În primii doi ani de facultate, încontinuu. În anul doi am plâns, cred, în fiecare zi. Eu sunt și un om timid.
Și cum de un om atât de timid își dorește să se expună pe scenă? Care e resortul interior care te face să vrei să fii pe scenă?
Expunerea… Cred că vine din orgoliu și dintr-o dorință de a fi foarte, foarte, foarte iubit. Îți dorești să fii iubit!
Cum era Constanța în copilăria ta?
La Constanța am fost tot timpul un pic mai încrezătoare decât sunt la București. În Constanța eram un om căruia îi plăcea să chiulească de la școală și să meargă pe plajă, liceul meu fiind aproape de Cazino. Pentru mine, Constanța e melancolie, e mare, e o lume în care acum știu sigur că nu m-aș mai întoarce. Pentru mine, atunci, era cel mai mare oraș și cel mai frumos.
Și a rămas așa?
Nu. Am vrut mult să fug. Voiam să fiu liberă…
Cele mai frumoase locuri cu amintiri din Constanța care sunt?
Am un loc preferat în Agigea: un lan de rapiță unde începe o pădure, iar după ce treci de ea e un golf cu o plajă superbă, pe unde nu trece nimeni. Am amintiri foarte plăcute de acolo. Liceul „Mihai Eminescu” din Constanța înseamnă mult. Când chiuleam, făceam cinci minute până la plajă și o luam pe un drum pe care alergam, cu ghiozdanul mai mare decât mine, ne rostogoleam la vale cu toții… și ajungem direct în nisip, stăteam cu colegii și vorbeam. Acum îmi dau seama că sunt dependentă de oameni.
Te-a vindecat actoria de timiditate?
M-a mai vindecat. Am dobândit asta pe scenă. Îmi spunea Alexandru Jitea, profesorul meu: „Ai de jucat ceva. Gândește-te că nu ești tu. Tu te ascunzi, dar te și expui în același timp. Cu cât de ascunzi mai tare, cu atât te expui mai tare. Ăsta e un paradox.” Am învățat cumva o șmecherie: dacă mă ancorez numai în rol, dacă îl văd bine (eu văd grafic scenele), îmi dau seama că eu mă văd cel mai bine în momentul ăla pe scenă. De exemplu, în Stele în lumina dimineții am vrut să mă îndepărtez cât mai mult de mine. Și cu cât mă apropiam mai mult de ea, de femeia pe care o jucam, cu atât eram mai mult ca mine. Mi s-a părut incredibil. Asta m-a vindecat de timiditate.
Ai aflat ceva șocant despre tine făcând actorie? Ceva ce n-ai știu?
Că am forță, că nu sunt moale, că am puterea de a lua decizii, că pot fi și foarte agresivă, încrezătoare, hotărâtă în ceea ce fac. Eu credeam despre mine că sunt foarte moale și mă mulez pe ce vrea celălalt. Prin actorie, mi-am dat seama că nu e așa, că dacă eu îmi doresc ceva, dar asta pe tine te rănește, încerc să nu te rănesc, dar o fac.
Care e cea mai puternică amintire din copilărie?
La bunica mea din comuna Bârla, în Argeș. Mergeam cu vaca și îmi plăcea foarte mult să tai frunze la rațele ei leșești superbe. Acolo trăiam o liniște minunată… La mine acasă nu era cea mai liniștită atmosferă și, când eram trimisă la țară, uitam cumva de ce se întâmplă acasă. Bunica e cel mai înțelept om pe care l-am cunoscut, deși n-are nici două clase, dar are o inteligență emoțională fantastică. Am simțit că e și mama mea, și fratele meu, un fel de Vitoria Lipan. Cred că un moment frumos e când mergeam cu vaca la gârlă, mestecam câte un fir de iarbă și mă gândeam la viață… La opt-nouă ani, mă îndrăgostisem de un băiat care avea grijă de niște oi. El era pe o pășune, un pic departe, și voiam să mă duc acolo, dar trebuia să merg și cu vaca Oana. Vaca era cuminte, minunată. Mă gândeam să vorbesc și eu cu Ionel, ca tinerii. Dar a apărut boul… L-am văzut și știam de la bunica că trebuie să fug. Și boul era în călduri, Oana se speriase, mă împungea… Boul a venit spre mine, și Doamne! Ce fac? Am urlat la băiat: Ioaaaane! A venit, mi-a luat vaca, m-a salvat, iar eu am fugit și am abandonat vaca. Numai că atunci când mi-a adus-o acasă mi-a fost atât de rușine de bunica să nu creadă că am făcut ceva interzis cu Ionel, că n-am vrut să ies să vorbesc cu el!
Dar la ce visai tu atunci cu firul de iarbă în gură?
Îmi doream să fiu o femeie de succes, cu bani, ca în filme, cu toc cui, la birou, să-i trimit mamei bani acasă, să știu că e fericită și stabilă, iar eu să n-am timp de iubiți. Exact așa mă vedem. Îmi plăceau mult filmele! Mă uitam în oglindă, spuneam replici, mă mai prindea tata și-mi zicea să nu fiu Narcis.
Te simțeai frumoasă?
Nu prea. Niciodată nu m-am simțit. Tot timpul m-am gândit că sunt interesantă, poate dulcică, dar în niciun caz frumoasă. Și asta e o problemă de încredere. Tata e un om dur, un om al Armatei, foarte pretențios, a vorbit cu mine matur, poate prea matur, și am știut cam toate problemele familiei. Când a apărut Fashion TV pe lista de programe TV, era perioada Naomi Campbell, eu eram mică și foarte crăcănată… Și mă punea să merg ca ea, cu dicționarul în cap! Era un chin pentru mine… Și asta mi-a rămas. Tot timpul îmi spunea: Poți să faci ce vrei tu în viață, numai să nu mori proastă!
Am avut perioade lungi în care m-am blamat în relațiile cu oamenii, uneori că nu spun ce gândesc, alteori că sunt superficială. Sunt foarte orgolioasă și poate că și de-aia m-a lovit Dumnezeu în ego tocmai la Vox Maris, la Costinești, la Gala HOP. Poate că era momentul. E dureros, dar eu fac să fie și mai dureros…
Și cum te înțelegi tu cu tine acum?
Ceva mai bine, dar am avut perioade lungi în care m-am blamat în relațiile cu oamenii, uneori că nu spun ce gândesc, alteori că sunt superficială. Sunt foarte orgolioasă și poate că și de-aia m-a lovit Dumnezeu în ego tocmai la Vox Maris, la Costinești, la Gala HOP. Poate că era momentul. E dureros, dar eu fac să fie și mai dureros…
Dar acum ești sigură că drumul tău e bine ales?
Sunt absolut convinsă. De doi ani mi-am dat seama de ce fac meseria asta: pentru că sunt alt om pe scenă. Eu sunt un umeraș. Modelele pe podium sunt foarte slabe pentru că trebuie să fie niște umerașe pentru rochii, nu! Exact asta fac și eu. Nimic mai mult. Doar că „rochia” mea e un om. E fabulos sentimentul că împrumuți viața unui om. Cu cât sunt mai neîncrezătoare în viața de zi cu zi, cu atât sunt mai încrezătoare în judecata și în viața omului de pe scenă. E foarte frumos. E frumos să-l cari pe omul ăla în spate, să-l pupi, să-l mângâi, să-l mai și bați și să-i mai spui câteodată: „Sunt cu tine. Te apăr.” De-asta am fost supărată după concursul de la Gala HOP, pentru că am fost… „actriță”. Ce voiam eu să demonstrez și cui?! Nu despre asta e vorba!
Dar despre ce e vorba?
Despre adevăr. Pentru adevăr e frumoasă meseria asta. Tatăl meu mă taxa pentru fiecare greșeală – ceva ce detest, pentru că și eu fac la fel. Vreau să învăț că e ok să greșești. Pe scenă, dacă greșești și știi asta, publicul e cu tine și-ți spune: „E ok.” E cel mai frumos sentiment. În primii doi de facultate n-am realizat asta. Stăteam într-un colț, ca aici, nu voiam să mă expun. Până când mi-am zis: „Hai să greșesc. Ce se poate întâmpla?”
Dar publicul ce rol are? Ce vrei să simt eu, spectatorul, când te văd pe scenă?
Vreau să ții cu mine, vreau să știu că, dacă pic, tu ești acolo să mă ridici. Vreau să reacționezi și să mă ajuți să am încredere în mine.
Imediat după facultate, ai intrat în trupa lui Victor Ioan Frunză. Cum a fost experiența asta pentru tine?
Minunată. Sunt incredibil de uniți, de profesioniști, de amabili. În primele luni am avut mari emoții, știam că ei sunt sus și mă temeam să nu-i încurc. Nu aveam încredere că e locul meu acolo, mă gândeam că mi s-a făcut un favor. Spectacolele cu ei mi-au dat un plus de încredere și de exercițiu. Iar domnul Frunză are o abordare specială a textului, în așa fel încât să ajute actorul. La Steaua fără nume mi-a zis la un moment dat ceva care m-a liniștit complet și m-a făcut să înțeleg multe: Mihaela, vezi că toți oamenii care locuiesc în această provincie au câte un momențel când se expun, au momentul lor de glorie. Despre asta este vorba. Cuvintele lui s-au așezat după aceea în mine.
Pentru adevăr e frumoasă meseria asta. Tatăl meu mă taxa pentru fiecare greșeală – ceva ce detest, pentru că și eu fac la fel. Vreau să învăț că e ok să greșești. Pe scenă, dacă greșești și știi asta, publicul e cu tine și-ți spune: „E ok.” E cel mai frumos sentiment. În primii doi de facultate n-am realizat asta. Stăteam într-un colț, ca aici, nu voiam să mă expun. Până când mi-am zis: „Hai să greșesc. Ce se poate întâmpla?”
În ce punct pe drumul tău te simți acum?
Mi-a scăzut încrederea în mine, sunt tristă, sunt dezamăgită de mine, dar sunt sigură că într-un timp oarecare o să pornesc iar cu încredere.
Cum te vezi peste zece ani?
Vreau să stau la casă cu curte și să plantez busuioc și oregano. Îmi place mult să gătesc. Mă relaxează. Vreau să am flori și câinele meu să aibă curte. Mi-ar plăcea să nu stau cu chirie. Mă văd tot cu iubitul meu, Bogdan și, pe plan profesional, sper că nu mă mănânce frica, să am încredere că, dacă sunt vulnerabilă și greșesc, e omenește.
Care sunt cei mai mari dușmani ai actorului?
Frica și neîncrederea. Frica e opusul iubirii și doar îți pune piedici. Or, tu trebuie să te iubești.
Print