Crede în echilibru, în necesitatea și în forța lui. Este departe de orice încrâncenare. Are în continuare emoții când intră în scenă, chiar dacă face teatru de douăzeci de ani. Simte absența spiritului de trupă și a liderilor, dar așteaptă calm să vadă ce aduce viitorul. Membru al generației „Jos Iliescu!”, așa cum se descrie el însuși, și-a descoperit pasiunea pentru teatru când era student la Politehnică și de atunci n-a mai existat decât actoria. Televiziunea a fost doar o oprire pe acest drum, mărturisește. Despre această oprire, despre descoperiri, nevoi, lipsuri și bucurii am stat de vorbă cu actorul Mihai Călin înainte de un spectacol. În stagiunea aceasta, la TNB îl puteți vedea în „Furtuna”, „Butoiul cu pulbere”, „Hoți”, „Năpasta”, „Nebuni din dragoste”, „Sinucigașul”, iar la Teatrul de Comedie, în „Steaua fără nume”.
Suntem înaintea unei reprezentații a spectacolului „Sinucigașul” la TNB, teatru în care joci de douăzeci de ani. Nu s-a instalat rutina?
În acest spectacol am înlocuit pe cineva, nu am făcut parte din distribuție de la început. Am un rolișor, pe care l-am acceptat la rugămintea lui Felix Alexa. Rutina se instalează în măsura în care faci un lucru, oricare ar fi el, de peste douăzeci de ani. Că ești ziarist, IT-ist, contabil, e la fel. Sunt zile, e drept, în care te lași puțin furat de rutină. Trebuie doar să lupți să fii activ, dinamic, viu. Mai ales în spectacolele vechi există pericolul ăsta. Dar în general mă bucur de ele și nu le simt ca pe o rutină. Ceea ce nu înseamnă că nu am zile în care mă simt obosit puțin.
Mai ai emoții când joci?
Da. Când joci de multe ori un spectacol, în care lucrurile sunt foarte bine așezate, nu prea mai am. Însă mai întotdeauna întâlnirea cu publicul îți dă un fel de emoție, chiar și trac, mai ales când ești la început, când lucrurile nu sunt rodate, există ceva nervozitate. Iar când lucrurile nu sunt foarte bine pregătite – s-a întâmplat și asta –, mă simt puțin în aer, nu mi-e bine, simt o emoție distructivă.
Ai avut vreo experiență nefericită pe scenă?
Au fost câteva momente când am uitat textul. De fapt, textul nu se uită, e doar o lipsă de concentrare. În mod normal, se spune, trebuie să știi atât de bine texul, încât să-l uiți – când joci, efortul e să-l naști atunci. Lipsa de concentrare e adevărata problemă care-și face apariția și ești în aer pentru că nu mai știi cine ești, ce faci acolo și mai bine s-ar despica pământul să dispari. Dar s-a întâmplat rar. De obicei, experiența te ajută să treci peste lucrurile astea, să-ți păstrezi calmul, să tragi aer în piept și să începi să gândești, căci se întâmplă și să nu gândești.
Mie mi-e puțin cam jenă să-mi zic artist. Eu sunt actor, artist întrucâtva. Artist e ceva mult mai înalt. Rutina se instalează, fără îndoială, atunci când sistemul nostru învechit își spune cuvântul. Uneori simți nevoia să mai schimbi, ești frustrat că nu se duc lucrurile într-o zonă mai interesantă, mai explozivă, chiar dacă nu-ți dorești ceva anume.
Revenind la rutină, la artiști existența ei are consecințe mai serioase.
Mie mi-e puțin cam jenă să-mi zic artist. Eu sunt actor, artist întrucâtva. Artist e ceva mult mai înalt. Rutina se instalează, fără îndoială, atunci când sistemul nostru învechit își spune cuvântul. Uneori simți nevoia să mai schimbi, ești frustrat că nu se duc lucrurile într-o zonă mai interesantă, mai explozivă, chiar dacă nu-ți dorești ceva anume. Eu nu mi-am dorit niciodată un rol anume.
Ai avut vreodată impulsul să renunți la teatru? Ai fi putut face doar televiziune.
Exact din cauza rutinei n-am rămas în televiziune. Când lucram la PRO TV, întotdeauna am simțit că asta e ceva pasager, sezonier. Era haios, îmi aducea niște bani. Altfel, din teatru, întotdeauna am câștigat foarte puțin. Nici nu m-am priceput să fac proiecte independente, care să funcționeze pe partea comercială. Nu mi-am pus niciodată problema să renunț la teatru. Nu cred că aș putea să fac așa. Deși cu toții am putea face mai mult lucruri, există unu-două pe care le facem cel mai bine. Pentru mine, e teatrul.
Ce probleme are el azi?
Ar fi o discuție foarte lungă, la care nu știu dacă sunt eu în stare să punctez. Mi se pare că e bine, în comparație cu anii trecuți sau pe vremea când am început eu să fiu actor. Tinerii actori, chiar dacă în teatre deocamdată le sunt blocate intrările, în viitorul apropiat vor avea acces. Este nevoie de tineri. Se schimbă generațiile deja. Ei au însă mult mai multe șanse decât am avut noi în afara teatrului instituționalizat. Când am terminat eu facultatea, nu exista ca un actor la început să apară în presă, la radio, la televeziune, cum se întâmplă acum. Acum actorii tineri au ceva vizibilitate. Au apărut spații noi în care se face teatru. Pe-atunci, în afară de teatrul instituționalizat, nu exista nimic, până a apărut Teatrul ACT.
Exact din cauza rutinei n-am rămas în televiziune. Când lucram la PRO TV, întotdeauna am simțit că asta e ceva pasager, sezonier. Era haios, îmi aducea niște bani. Altfel, din teatru, întotdeauna am câștigat foarte puțin. Nici nu m-am priceput să fac proiecte independente, care să funcționeze pe partea comercială. Nu mi-am pus niciodată problema să renunț la teatru.
Dar tu cu ce idealuri te-ai apucat de actorie?
Cum e cel mai firesc și cel mai bine să rămâi: cu dorința de la douăzeci de ani, aceea de a te juca. Când vrei să devii actor, nu-ți pui prea multe probleme. Există o dorință de joacă, de a experimenta, de a fi ludic tot timpul. E joacă și e și o modalitate de cunoaștere, chiar dacă nu conștientizezi la momentul ăla. Mie, când joc un rol, mi-e suficient acel rol. Nu vreau să schimb nimic. Nu vreau să improvizez pentru că m-aș plictisi în rol. Îmi ajunge, mă bucur în momentul ăla. Iată de ce nu cred că mă atinge prea tare rutina.
Seara, după spectacol, pleci bine dispus sau obosit?
Depinde. Uneori plec trist. Poveștile de demult ale altora sunt adevărate: cu o oarecare dispoziție sau, de ce nu?, indispoziție, care se schimbă când intri în scenă și ești atent la problematică și la ce ai de făcut, iar când pleci acasă ești un om normal. Mie mi se întâmplă de multe ori să plec trist. Probabil că de-asta sunt destui actori care simt nevoia să bea ceva după spectacol. Mai ales după ceva intens, simți un gol și vrei să-l umpli cu ceva: cu prezența unor prieteni, cu un pahar de ceva, cu familia. Eu pur și simplu m-am îndrăgostit de actorie și așa am rămas. Nu știu de ce. Până în liceu n-am văzut mult teatru. Acolo am avut o profesoară care ne-a pus să jucăm ceva din Caragiale la ora de română și probabil că așa a început. Apoi au existat niște întâlniri cu Cătălin Naum la Teatrul Podul, cu Andrei Șerban, în ’90, la „Trilogia antică”. După ce am lucrat la asta am dat examen de admitere la actorie.
Atunci s-au descătușat niște energii?
Se întâmplase Revoluția sau ce a fost ea… Pe 21 decembrie 1989 am fost la Universitate. Mi se pare că fac parte dintr-o generație interesantă, care a explodat în 1990-1991 cu multe energii latente. Eu făcusem trei ani de Politehnică. Nici eu, nici mulți colegi n-am mai făcut inginerie, pentru că după Revoluție s-a deschis lumea. Până atunci n-aveai prea multe variante: Politehnica, ASE, Medicină. Apoi, brusc, oamenii au vrut să caute. Pe scurt, descoperirea pasiunii pentru teatru a fost o mare bucurie. Îmi place la fel de mult și acum. Filmul, televiziunea rămân doar completări. Am refuzat multe propuneri în televiziune pentru că nu-mi plăceau, pentru că nu-mi găsesc locul acolo. Evident, ea e mai profitabilă. Să fi rămas, aș fi avut o viață foarte comodă financiar. Dar nu-mi place, mai ales acum.
Am refuzat multe propuneri în televiziune pentru că nu-mi plăceau, pentru că nu-mi găsesc locul acolo. Evident, ea e mai profitabilă. Să fi rămas, aș fi avut o viață foarte comodă financiar. Dar nu-mi place, mai ales acum.
Acum ești într-o perioadă bună la teatru.
Da, de vreo trei-patru ani, după câțiva ani foarte slabi și neinteresanți. Eu nici nu sunt un tip foarte ambițios. Când lucrez, sunt mult mai dinamic și mai energetic. Altfel, nu determin eu lucrurile, ceva ce noile generații de actori schimbă acum. Ei sunt și obligați să aibă inițiativă. Nu știu însă ce modele au ei. Noi am avut profesioniști foarte buni în facultate, unii chiar admirabili, pe care-i admiran. Acum e o gaură mare… Toate lucrurile astea au o cauză obiectivă. În anii ’80, ani la rând, clasele de actorie au avut foarte puține locuri, patru-cinci. Unii absolvenți nu erau de valoare, alții n-au mai făcut actorie, alții au plecat în străinătate. După ce această generație e pe cale să cam iasă de pe scenă, rămâe cam gol. Sunt foarte puțini cei care le iau locul, pe segmentul dintre generația în vârstă și generația mea. Cei tineri nu prea mai au de la cine să învețe.
În plus, trăim într-o societatea în care organul admirației s-a atrofiat.
O societate agitată, care murdărește tot. Orice e admirat la un moment dat, e spoliat apoi de diverse chestii. Mai devreme sau ai târziu, modelele sfârșesc în noroi, pe nedrept. Nu-mi place lumea noastră. Nu starea teatrului este marea problemă, ci lumea în care trăim. E agitată, frustrată, cu oameni nervoși, dezamăgiți. Evident, toată lumea știe că factorul politic determină toată frustrarea asta.
Am mai spus, dar s-a răstălmăcit: sunt mulțumit că am apucat perioada comunistă, că așa am învățat să apreciez adevărul și libertatea. Fără adevăr și fără libertate, ești un vierme. Nu mai contează nimic – nici meseria. Poate că ea este o salvare, cumva, o vreme, dar mai devreme sau mai târziu tot te lovești de lipsa libertății și a adevărului. Generația mea este generația „Jos Iliescu!”.
La Revoluție ne-am câștigat libertatea. Ce iluzii am pierdut după?
Ne-am câștigat libertatea și asta e de neprețuit. Din păcate, foarte puțină lume mai apreciază asta. Oamenii nici măcar nu-și mai dau seama că libertatea merită poate orice sacrificiu. E bine, cumva, că uităm, pentru că înainte era absolut îngrozitor. Faptul că nu ai suficienți bani de un apartament, de o mașină sau de nu știu ce vacanță e o glumă, un răsfăț. Mulțumesc lui Dumnezeu, am un apartament cu două camere, o mașină, am câștigat mai mult decât media în România la un moment dat. Am mai spus, dar s-a răstălmăcit: sunt mulțumit că am apucat perioada comunistă, că așa am învățat să apreciez adevărul și libertatea. Fără adevăr și fără libertate, ești un vierme. Nu mai contează nimic – nici meseria. Poate că ea este o salvare, cumva, o vreme, dar mai devreme sau mai târziu tot te lovești de lipsa libertății și a adevărului. Generația mea este generația „Jos Iliescu!”. E vorba nu doar despre acest personaj, ci despre tot contextul, despre clica postdecembristă care a confiscat tot și din cauza căreia au plecat milioane de oameni din țară, iar teatrul independent a început să se dezvolte atât de târziu, când în alte capitale, de exemplu la Budapesta, existau zeci de teatre independente. La noi n-a existat în primul și în primul rând din cauza lui Ion Iliescu, care n-a dat drumul la retrocedări. Tot Bucureștiul vechi, unde trebuie să existe restaurante, cluburi, teatre, ca acum, se lovea de problema proprietății. Nimeni nu putea investi într-o cârciumă sau într-o galerie de artă. În plus, statul român nu a investit nimic pentru a crea noi spații culturale. La Budapesta sunt foste fabrici, foste hale delabrate unde s-au făcut un teatru, spații expoziționale, un muzeu al tehnicii, Palatul Miracolelor, unde se duc școlarii să vadă tot felul de lucruri. Or, la noi bate vântul și fiecare e pentru el.
În teatru e tot fiecare pentru el?
Da. Da există și actori care vor să strălucească și să nu fie nimeni în față. Actoria e o meserie cu foarte multe orgolii, asta e clar. Actorul e pe scenă și vrea întotdeauna să se afirme. Însă cred că acum se poate vorbi mai puțin decât înainte despre o stare conflictuală de genul ăsta. Sau pe mine nu mă interesează deloc așa ceva și, atunci, nici nu observ.
Ce trebuie înnoit?
Atmosfera. Trebuie făcut ceva cu angajările. Contractele de angajare pe timp nedeterminat, cum am și eu, îți permit să ieși la pensie din teatru și asta face ca lucrurile să se prăfuiască și între colegi. Lucrezi cu aceeași oameni prea mulți ani.
Nesiguranța nu înseamnă neapărat performanță. Dacă nu ai siguranță, alergi să-ți cauți siguranța financiară, faci compromisuri mult mai mari, lucruri comerciale… Teatrul independent își caută modalitatea de existență, dar el nu e nici pe departe un teatru de avangardă. E foarte bine că tinerii capătă experiență așa, dar unii cam încep să joace la public, mai ales pe scenele mici. Am senzația că uneori joacă astfel încât să scoată bilete.
Siguranța nu e de dorit aici?
E și nu e. E bine să ai un sentiment de siguranță, cum au alții în alte joburi. Nesiguranța nu înseamnă neapărat performanță. Dacă nu ai siguranță, alergi să-ți cauți siguranța financiară, faci compromisuri mult mai mari, lucruri comerciale… Teatrul independent își caută modalitatea de existență, dar el nu e nici pe departe un teatru de avangardă. E foarte bine că tinerii capătă experiență așa, dar unii cam încep să joace la public, mai ales pe scenele mici. Am senzația că uneori joacă astfel încât să scoată bilete. Trebuie să existe și teatru comercial, fără îndoială. „Independent” are însă o altă aură. Revenind la mine, mă simt bine la Teatrul Național, dar recunosc că vreau să mai și schimb. Îmi pare bine că am colaborarea de la Teatrul de Comedie, în „Steaua fără nume”. E bine să schimbi locul, să lucrezi și cu alți oameni. Mai am și un proiect independent, în care colaborez cu cineva cu care n-am mai lucrat niciodată. E foarte bine. Noutatea este foarte stimulativă. Dar, ca și în căsnicie, ai nevoie și de siguranță, și de adâncimea unui sentiment așezat. Teatrul este suficient de dement și de nebun, încât să te joci și în teatrul instituționat. Și aici îți trebuie același spirit ludic. Până la urmă, e un clișeu și să gândești că da, ești de nu știu cât timp într-un teatru, deci ești mort. Nu e așa. Fă-ți treaba bine în fiecare seară, concentrează-te, fii acolo în clipa aia și va fi strălucitor! Simt nevoia de întâlniri cu regizori tineri și puțini sunt valoroși, care să vină cu lucruri interesante și să încerce să descopere actori.
E un fel de temere pe care am mai întâlnit-o la actori de vârsta ta, care se întreabă la ce regizori vor juca peste zece-cincisprezece ani.
O să vină cei care sunt acum tineri. Eu nu sunt pesimist. Nu mă sperie decât două lucruri care în general sunt independente de voința oamenilor: boala și războiul. Poate că războiul mă sperie cel mai tare. În rest, încerc să mă bucur cât mai mult, deși adesea îmi pun și eu probleme, pun răul înainte, am mici îngrijorări nefondate, dar încerc să le dau la o parte. Nu sunt unul dintre actorii care mor să joace în fiecare seară, pentru că mă consumă și obosesc. Cu siguranță că nu am energia și dinamismul actorilor mai explozivi. Mai ales după o perioadă când joc mult, sunt ca un burete stors. Fiecare trebuie să pună ceva în loc, să aibă timp, să se odihnească, să se bucure de familie, de prieteni, de o carte, de un film. Nu poți să faci același lucru tot timpul. Și pentru ce să lucrezi încontinuu? Nimeni nu lucrează încontinuu. Sunt destul de calm, aștept să vină lucrurile. Și în ultimii ani au venit. E drept, când mă gândeam că poate ar trebui să fiu eu cu mai multă inițiativă. Una peste alta, încerc să-mi fac treaba cât mai bine. Probabil că echilibrul meu vine în mare parte de la familie, care pentru mine e foarte importantă și-mi dă multă bucurie. Încerc să am mult timp liber pentru ea. Vorbesc mult cu soția mea – despre teatru, despre ce fac eu și ce face ea, stăm în fiecare seară, mai bârfim puțin, încercăm să nu mai cârtim! Încerc să-mi spun mereu că nu am eu dreptate. Apropo de lipsuri – e lipsă de lideri, de oameni care să creeze atmosferă. Ne trebuie oameni care să impună o atmosferă de bine și de creativitate. Avem nevoie de un director de teatru sau de un regizor care să creeze un grup, cum se întâmpla pe vremuri. Actorii nu pot crea o trupă unită de prieteni, de colaboratori foarte buni, decât în 2-3, care au afinități mai mari. În 20 e mai greu…
Print