Interviu realizat de Raluca Cîrciumaru (UNATC, Teatrologie)
Modest, cald și deschis, actorul Mihai Călin se așază pe o bancă din laterala Teatrului Național, declarându-se „ca șopârlele la soare”, și începe să vorbească, cu fler de povestitor și o perspectivă realistă – încă aproape critică – asupra teatrului și a vieții în general. Având o carieră impresionantă în spate și experiențe acumulate în timp, adunate de la mari oameni ai teatrului, demonstrează că sinceritatea nu este numai o ustensilă a actului artistic, ci și o etică profesională aproape radicală, pe care încearcă să o urmeze cu simplitate și fără îngâmfare.
Cum credeți că ar fi arătat viața dumneavoastră fără teatru?
Probabil că aș fi devenit profesor – de istorie, mă gândesc eu, căci îmi place istoria și îmi place să vorbesc cu oamenii, cu tinerii.
E interesant că alegeți istoria, deși ați trecut prin Universitatea Politehnică și ați urmat un liceu de mate-fizică.
Pe vremea aceea, nu erau foarte multe posibilități de alegere sau oportunități. Nu erau atât de multe zone în care să încerci. Era clar: te duceai la Politehnică, sau la ASE, sau la Medicină, pentru cine era în stare să tocească volume întregi. Aveam colegi care se duceau la Medicină și învățau pe de rost: știau virgule, știau cuvântul x din subiectul y, că este la pagina 245… Și am dat la Facultatea de Fizică, fiind oarecum înspăimântat să merg la teatru, căci atunci erau câteva locuri și se intra după două, trei, patru, cinci, șase examene.
Ați intrat din prima la actorie?
Da, dar în ’90, după Revoluție, când s-a schimbat total sistemul de examen. A fost mult mai uman și mai liber. Până în 1990, comisia de examinare de la actorie nu avea voie să vorbească deloc cu candidatul. Candidatul intra, venea cu o hârtie cu repertoriul, îl dădea –
„-Bună ziua. Cum te cheamă?
-Călin Mihai…”
Se uita pe repertoriu și ori te întreba cu ce vrei să începi – și spuneai – ori spunea: „-Spune-ne asta sau spune-ne asta…”.
Dar n-aveai voie să discuți ceva personal, despre tine, ca să cunoști omul în afara lucrului învățat, tocit. După aceea mai era un exercițiu de improvizație – și „La revedere, mulțumim!”. Era foarte închistat. Povestea cu Politehnica a fost de nevoie; acolo te îndrepta calea, nu aveai încotro.
Care a rămas cea mai frumoasă amintire a dumneavoastră legată de teatru?
Sunt foarte multe, nu pot să spun că este una singură. Pentru că acum, vineri (n.r. 22 martie 2019), s-a anunțat că a murit un mare regizor și profesor de teatru, Radu Penciulescu… El a fondat Teatrul Mic – a fost primul director al Teatrului Mic. Dar el a plecat în ’73 în Suedia. Era exact perioada când începuse puternic cenzura în artă. Tocmai se interzisese „Revizorul”, montat de Lucian Pintilie la Bulandra. De aceea, se știe puțin despre el, dar s-a întors de câteva ori și, țin minte, am fost la un workshop în 1997, la Olănești, pe teme Cehov. Cu el am avut doar această întâlnire de două săptămâni: am lucrat. Dar am amintiri foarte puternice de la acel workshop.
În prima zi – în care eu nu am fost, căci trebuia să filmez un proiect la un regizor roman din Franța, Radu Mihăileanu, și am fost la o probă de costum în alt oraș – am întârziat și nu am mai putut să intru. Colegii mei mi-au povestit cum a fost prima întâlnire dintre Radu Penciulescu și tinerii absolvenți de actorie și regie. El era cunoscut; generației noastre i s-au povestit de către mulți oameni despre regizorii români importanți care plecaseră de cel puțin 10-15 ani, pentru că în anii ’80 fuseseră interziși. Noi am crescut cu povești despre ei și, când îl vedeai pe unul dintre ei, te uitai la el ca la Dumnezeu. El povestea, deci, și toți se uitau la el cu ochii mari și… după 15 minute de povestit – cum îți povestesc și eu ție – despre Cehov, s-a oprit și a întrebat:
„-Dar voi înțelegeți ce spun eu?
-Da, da, da.
-Și… sunteți de acord?
-Da, sigur.
-Cu tot, tot?
-Da, da, sigur.
-Mie nu mi se pare în regulă. Nu zice niciunul că are o părere diferită? Sau o nuanță, ceva… Eu nu am venit să vă învăț pe voi cum se face Cehov sau ce este Cehov – nici eu nu știu exact. Cauți. Îți pui întrebări.”
Aceasta este o amintire foarte plăcută. O astfel de întâmplare, ție, ca tânăr, îți dă curaj. Un om – o somitate – îți spune: „Asta e părerea mea, dar nu te lăsa contropit de părerea mea. Nu o prelua 100%, nu o lăsa să te câștige cu totul. Pune-ți întrebări. Poate cu ceva ești de acord, dar…” Și tocmai asta ne învăța: să nu fii de acord. Poate greșești, dar nu e nimic. Vino cu părerea ta și greșește! Și o să îți dai seama dacă greșești sau nu. Totul este să nu accepți orbește părerea altuia doar pentru că este un mare om, pentru că așa nu dezvolți personalități, nu faci oamenii să se descopere, ci creezi niște clone de-ale tale. Îi programezi să facă mai departe ce ai zis tu. Aceasta este o amintire frumoasă din teatru, ceea ce cred că orice profesor ar trebui să facă.
Care ar fi condițiile în care ați refuza un rol? Ce vă preocupă cel mai tare la personajul pe care urmează să îl interpretați?
S-a întâmplat de vreo două-trei ori, nu mai mult. Există, poate, momente în viață când îți dorești altceva pentru tine. Mie mi s-a întâmplat după 45 de ani, când simți că trec anii și îți dorești să faci altceva. De exemplu, acum cinci ani, s-a făcut un spectacol la Teatrul Național, „Micul Infern” și domnul director (n.r. Ion Caramitru) mi-a spus că peste o lună sau două urmau să înceapă repetițiile și că trebuie să joc rolul principal.
Am vorbit cu el și l-am rugat să nu îmi dea rolul acesta, pentru că nu îmi place rolul, nu îmi place piesa, o consider desuetă, prăfuită și nu am eu nevoie de asta. Tocmai terminasem „Năpasta”, în regia lui Radu Afrim, și căutam o altă zonă… Și dânsul a spus că va fi un mare succes – să am încredere în el – și am încredere, nu asta e problema, de succes sau insucces. Poate să aibă un succes fenomenal, dar nu acest lucru mă interesează. Am avut vreo două-trei discuții cu el de-a lungul a vreo lună și ceva, până când s-a supărat.
O altă mare profesoară, foarte în vârstă și, din păcate, care nu mai lucrează de mult, Sanda Manu, m-a văzut pe aici, pe lângă teatru, și m-a întrebat:
„-Ce faci?
-Ce să fac, sunt supărat.
-N-are ce să îți facă. Dacă simți atât de puternic în tine această dorință de a nu face lucrul acela, nu-l face. Pur și simplu. Ai curaj să fii consecvent cu tine și să mergi pe ce simți tu.”
Și am refuzat până la urmă: „Îmi pare rău, nu vreau să vă supăr sau să isc vreun scandal.” Acesta este un exemplu de refuz, când pur și simplu nu poți. Pentru că este un mare consum psihic și emoțional când lucrezi la ceva împreună cu oameni. Dacă nu rezonezi cu oamenii aceia, dacă nu îți place ce faci, e nenorocire. Te apucă depresia, la propriu.
Doamna Sanda Manu a fost o mare profesoară, o femeie deșteaptă și mai dură, dar una din întrebările ei – referitoare la o altă piesă, unde aveam un mic blocaj la lucru – mi-a rămas:
„-Ei, lasă. Știi cum e, uneori se întâmplă să treci printr-un blocaj. E normal, e inerent. Nu merg toate lucrurile unse, dar măcar îți place?
-Aici este problema, că nu îmi mai place. Nu piesa respectivă, ci, la fel, colaborarea. Atmosfera de lucru. Nu merge. Nu îmi mai place când mă gândesc dimineața că mă duc la repetiții.
-Asta e cel mai grav. Asta e cel mai grav… Când nu îți place, nu are cum să-ți iasă bine. Nu are cum. Sau poate să iasă ceva care să funcționeze cât de cât, să nu fie catastrofal. Par contre, cum zice francezul, când îți place, poate nu ești în stare să scoți un lucru excelent sau remarcabil, dar nu are cum să fie prost. Măcar sinceritatea și plăcerea se vor vedea în produsul final.”
Și cum ați făcut să funcționeze spectacolul la care lucrați atunci?
Este vorba despre „Schneider și Schuster” (n.r. de la ArCuB). Am rugat-o pe dumneaei să vină să ne deblocheze. Cu toate că eu nu mai lucrasem niciodată cu ea, ne știam din facultate.
Nu i-am fost student; am fost student la un an diferență, dar am fost curios și, atunci, eu fiind la clasa profesorului Grigore Gonța, m-am dus la dânsa la un moment dat și i-am cerut voie să vin la niște cursuri de-ale ei, să văd cum lucrează. E frumos să ieși din „Sunt la clasa x și doar cu dânsul lucrez.” Trebuie să te duci și în alte locuri, să vezi. Ne știam bine din facultate – și după aceea, în atâția ani, dar nu am lucrat niciodată împreună. Iar Richard Bovnoczki (n.r. partenerul său din spectacolul „Schneider și Schuster”) a fost studentul ei. Și, la un moment dat, cu trei săptămâni înainte de premieră, ne-am cam blocat cu cel cu care lucram, Lucian Pavel, actor, cel care a venit cu ideea spectacolului.
În timpul lucrului, el s-a mai apucat de un proiect și este aproape imposibil să dai randament fără o preocupare. Mai ales ca regizor, sau dacă dorești să organizezi un spectacol ca regizor, dacă nu te preocupă în fiecare zi – și nu numai la repetiții, ci și acasă – nu ai cum. Numai din preocupare îți vin idei. Nu există idee care să vină din senin – așa zic eu, cel puțin. Și la un moment dat, noi veneam cu niște idei și… se gripase relația, nu ne mai făcea plăcere. Ne-a depanat doamna Manu, cu care am lucrat trei săptămâni – și ne-a deblocat și cu textul, care era mult mai mare și mai lung. Sărea de două ore lejer.
Ce anume vă încântă la un rol? Cum vă cucerește personajul?
Nu știu ce să zic. Este o chestie de… de intuiție mai mult, nu de analiză literară. Când ceva îți spune că este puternic și adevărat ce se întâmplă acolo. Când citești și, ceea ce îți spune acel personaj – care nu există – te fură. Este ca la o literatură bună. O bucată de literatură bună practic te scoate din ale tale și este atât de puternică și de interesantă, încât te atrage în poveste și uiți de ele. Așa este și cu un personaj. Pur și simplu te atrage și te duci cu el, chiar dacă are părți negative – poate cu atât mai mult! Complexitatea, căci, evident, un personaj interesant nu poate să fie liniar sau monocord. Cumva, forța lui de a te atrage până uiți de tine.
Cum se împacă aceste două subiecte care s-ar putea spune că vă interesează la momentul actual – teatrul și politica?
Se împacă. Cred că, la început, când ești tânăr și vrei să faci teatru, din punctul de vedere al unui actor, te încântă ideea de joc. Pur și simplu îți place să te joci. Ești construit și în așa fel încât îți place să faci asta în fața unui public – pentru că, dacă ești construit altfel, mai introvertit, este mai greu, cu toate că există actori introvertiți. Trebuie să ai, totuși, plăcerea de a face asta pentru cineva, de a împărți din joaca aceasta cu cineva. Dar în primul rând, o faci pentru tine, pentru că îți place să te joci.
Mai târziu, îți dai seama că are un impact. Tu, colegii tăi, atrageți publicul într-o poveste și îi influențați gândurile, cel puțin în timpul acelei povești. Și are un impact ceea ce faci. De-a lungul istoriei teatrului, a avut un impact în societate. Încă din Antichitate. Iar politică nu înseamnă numai să te implici într-un partid politic și să te duci la alegeri, să ai funcții… politică înseamnă, cred eu, tot ce ține de viața în societate. Din acest motiv, nu pot să fiu de acord cu oamenii care aleg să nu se implice. Cei mai în vârstă sunt oarecum de înțeles, pentru că sunt atât de dezamăgiți și de loviți de viață, încât zic că nu îi mai interesează, că au atât de multe dezamăgiri, încât nu îi mai interesează, nu se mai duc să voteze și rămân în cutiuța lor. Dar, în cazul oamenilor tineri care spun că nu votează și că nu îi interesează, este ca și cum ar spune că nu le pasă de viața lor. În același timp, bun, și ce te interesează?
Vorbeam cu două fete de 23-24 de ani acum câteva zile și le-am spus că au o singură variantă dacă rămân în paradigma asta: să emigreze. Acum, când ești tânăr, nu bagi în seamă toate mizeriile din societate, încă nu ai mari responsabilități, încă nu ești obligat – majoritatea, căci unii poate da – să tragi tare, să câștigi bani pentru casă, copil. Atunci chiar este o responsabilitate: ai un copil care depinde întru totul de tine. Și, la un moment dat, începi să te lovești de birocrație, de mizerie, de corupție, de poluarea care există, de trafic. Asta e politica.
De aceea, de exemplu, nu sunt de acord cu ceea ce se întâmplă la Teatrul Național. De vreo trei-patru ani tot spun acest lucru. Din păcate, foarte mulți actori consideră că totul este separat, și că ei trebuie să își vadă de rolul lor, mai râde lumea, mai primesc aplauze, ne mai jucăm pe scenă, ne simțim bine, ne distrăm… Dar când faci spectacole, când faci Cehov, care vorbești de oameni, de problemele oamenilor, de suferințele și bucuriile lor, când faci Shakespeare, care vorbește și despre politică… Când faci „No Man’s Land”, care vorbește despre cum a fost posibil ca oameni care au fost prieteni de o viață, colegi de clasă, vecini de bloc sau de stradă să ajungă să se urască într-atâta încât să se omoare… Nu să se omoare – au fost niște crime de război infernale acolo, în Iugoslavia. Și te întrebi „Mai este posibil așa ceva? Dar la noi, este posibil așa ceva?”
Și vă spun eu, că sunt mai bătrân, este posibil. Este posibil oriunde. Pe 20 martie, acum 29 de ani, a fost la Târgu-Mureș o celebră bătaie între unguri și români. Pe 15 martie 1990, de ziua ungurilor din toată lumea – ei au două zile naționale – a fost o manifestație, iar forțe politice au apăsat butonul naționalismului și nu au făcut nimic ca, în câteva zile, să se estompeze tensiunile. Dimpotrivă, s-au bătut mii de oameni între ei. Există imagini cu mii de români și de unguri bătându-se între ei. Au fost și victime, morți. Așa ceva, din când în când, revine.
Noi nu jucăm asemenea spectacole decât foarte rar, deși dau niște teme de meditație oamenilor, despre societate, despre ce înseamnă bunătate și înțelegere, până la urmă. Sigur că trebuie să faci și comedii, dar, când este vorba de un teatru subvenționat, ești dator să abordezi și astfel de teme. Nu trăiești într-o bulă pe lună, unde te vizitează din când în când spectatorii, care vin doar să se relaxeze. Ai un impact direct asupra lor.
Vă interesează factorul competitiv al teatrului? Contează premiile? Citiți cronicile?
Premiile contează oarecum. Și eu am luat în 2015 Premiul UNITER pentru rol secundar masculin pentru Caliban (n.r. în cadrul spectacolului „Furtuna”) și mi-a făcut plăcere. Sigur că este o recunoaștere din partea breslei că ai făcut un lucru bun. Acest lucru gâdilă orgoliul, sunt multe orgolii, multe mândrii – de altfel, și eu sunt orgolios. Încerc să mai trag frâna de mână, să nu o iau razna. Pleșu are un articol despre vanitate, foarte tare, căci toți cădem în plasa aceasta; este așa o deșertăciune, așa o prostie vanitatea, să fii tu mare și performant… Totul este cu suișuri și coborâșuri. Nu poți să o duci din succes în succes tot timpul și dacă îți închipui și vrei numai asta, când nu ți se mai întâmplă, nu mai știi… Ce?
Nu prea cred în competiții, festivaluri, concursuri – eu nu aș mai face așa ceva. Festivaluri de teatru unde să se strângă mai multe spectacole într-o anumită perioadă și să vină mult public, da, dar nu competiționale.
Integrați foarte bine improvizațiile în spectacole, îndeosebi în aparteurile cu publicul. În reprezentația „Schneider și Schuster” de la ArCuB pe care am văzut-o eu, era o femeie care filma, refuzând să se oprească chiar și după ce ați rugat-o (într-o astfel de paranteză către spectatori). După ce Richard Bovnoczki v-a dat un șut, v-ați pus pălăria pe cap și ați spus „Încă o dată, să iasă bine pe cameră!” Cum reușiți să dozați improvizațiile de acest gen fără să depășiți măsura?
Da, se întâmplă și la „Schneider și Schuster”, dar și la „Furtuna” (de la Teatrul Național București) – și Alexander Morfov a încercat ideea aceasta a trecerii dintre actorul care joacă și personaj: când ții cont de public, când nu te interesează publicului. La „Schneider și Schuster” este la fel. Personajele sunt niște actori, care și-au făcut ei un spectacol și îl joacă, trecând prin diverse etape ale vieții… dar tot actori sunt. Mai ieși, mai intri în povestea asta. La un moment dat, spunând bancuri, Richard îi zice sunetistului „Banda!”, și se aud râsete după bancuri, cum se întâmplă de multe ori în sitcom-uri. La un moment dat, zic „Am obosit. Zi ceva de râs.” și el face ceva de genul (zgomotul pff) și spectatorii râd sau nu râd – și eu zic, „Ce? Asta e amuzant? Faci pff și râde publicul?” sau, mai devreme, „Poți să spui un banc, să râdă publicul fără să bagi aplauze pe bandă?”.
Și se vede la final că între noi, între actori, a fost o competiție. Sunt spectacole în care merge și regizori care se preocupă de așa ceva. Este un miraj, o transformare… ești actor? Ești personajul? (pauză) Ești amândouă? Care era întrebarea? (râde)
Cum reușiți să păstrați linia aceasta subțire, să nu fie prea mult, să fie, totuși, ceva…?
Nu știu (râde). E greu de spus. Este un fel de bun simț pe care trebuie să îl ai, să ți-l dezvolți. O măsură. Măsura – exact cum zice și Shakespeare în „Hamlet”. Există o măsură, pe care nu mereu reușești să o atingi, căci nu întotdeauna poți. Uneori exagerezi. Trebuie să ai lângă tine oameni ca Sanda Manu, care îți spunea din facultate: „Nu te cred. Nu te cred!” Fie că nu îți asumai suficient acea problemă și erai superficial, exterior, fie că era peste – overacted – și era prea mult, prea gros. Sau spunea, „Nu te costă. Unde e miza ta?”
Dar trebuie să ai oameni lângă tine, profesori, regizori. Ochiul din afară, care să te ajute să păstrezi măsura. Singur, de multe ori, actori talentați, actori cu experiență o mai dau pe lângă. E normal. Deși de cele mai multe ori este bine să nu te autocenzurezi foarte mult, căci atunci devii corect, de teamă să nu greșești. Faci exact ceea ce știi că ți s-a potrivit tot timpul și nu ai șanse de greșeală, dar nici nu ajungi în zone din acestea, să faci niște lucruri la care nu te gândeai că poți să le faci. Astea sunt interesante. Să refaci un același tip de rol, pe care știi că poți să îl faci… e sigur. Normal că facem de cele mai multe ori asta, dar este interesant să mai fie și un pic de pericol.
Am o observație poate eronată, dar de ce vă stingheresc aplauzele?
(râde) Da, asta așa este. Unii îmi spun că atunci când ies la aplauze, parcă ies să mă bată publicul. Eu cred că am o doză de mândrie și de orgoliu și, de multe ori, nu vreau să mă exceadă, să nu mă apuce mândria prea mare. Am fost și educat așa. Am intrat în zona teatrului, încă de când eram student la Politehnică, la Teatrul Studențesc „Podu”, unde era regizor Cătălin Naum – un regizor și profesor de teatru – iar el ne-a educat într-o zonă de modestie puternică, în care să nu te crezi tu buricul pământului, că nu ești. Și așa este, de fapt. Îmi repugnă total artiștii care ies plini de triumf la aplauze.
Plus că mai este o chestie. Sigur că noi, actorii, suntem în prim-plan și spectatorii te judecă sau te aplaudă pe tine, dar, de fapt, suntem mulți: este autorul, care are un mare merit în poveste. Noi ne folosim de textul său, care este valoros. Autorul, regizorul, scenograful – este un ansamblu. Nu eu iau toate aplauzele.
Ați tot vorbit despre doamna Sanda Manu, domnul Radu Penciulescu… Simțiți melancolia teatrului de pe vremea lor?
Nu neapărat. Erau niște oameni foarte dedicați, foarte preocupați de teatru. Și actorii din generația trecută cu care am jucat – Gheorghe Dinică, Marin Moraru – erau niște oameni dedicați total.
Și s-a schimbat ceva…?
Întreaga societate s-a schimbat. Ei au trăit cea mai mare parte din viață într-o lume în care erai oprimat. Nu exista televiziune, în afară de filme, oarecum, dar nu acasă și nu pe laptop. Oamenii aveau o singură refulare: să vină la teatru. Acum s-a schimbat totul, totul este în viteză, este informație. Ceea ce folosim noi acum, acum 10-15 ani nu era. În societatea românească, din păcate, construită așa după Revoluție, așa, haotic, cu niște legi care nu protejează oamenii, există foarte multă agresivitate, alergătură, stres… Oamenii trebuiau să muncească mult, să depună mult efort pentru a obține ceva palpabil, un confort material. Plus că a scăzut foarte mult interesul oamenilor pentru educație și pentru a ști și s-a contrabalansat pe zona aceasta materială. Acum se poate, poți să câștigi bani. Există mirajul acesta al confortului, pe care toți îl avem și… iarăși ajungem la măsură, ca în teatru.
Nu este nostalgia teatrului de demult, ci a unora dintre oamenii aceia, care erau foarte dedicați. Acum, sigur că mai există oameni dedicați, dar mulți – dacă mă refer la actori – rămân doar cu acel ludic cu care au pornit, dorința de a se juca, de a avea succes, de a câștiga bani pentru a avea o viață confortabilă… și atât. Și din punct de vedere profesional, te epuizează destul de repede. Dacă rămâi doar cu ceea ce ai început, cu acel talent – nu știu ce este talentul, este un fel de ușurință de a te juca și de a intra în diferite zone… această labilitate, pentru că este și o labilitate, psihică, oarecum – dacă rămâi doar cu atât, cu atât rămâi. Dar tinerețea, prospețimea, energia, dinamismul se duc… Dacă nu vii cu altceva: cu cultură, cu gândire despre ceea ce se întâmplă în jur – ceea ce cred că te dezvoltă – rămâi tot în zona aceasta și dedicația ta devine pentru persoana proprie, nu pentru teatru, nu pentru public, nu pentru a căuta lucruri noi, ci pentru persoana ta. Să îți fie ție bine, ca actor, să ai rolișoare, să te distrezi, să ai bani. Ori oamenii aceia dăruiau foarte mult.
Dar, referitor la viitor, aveți încredere în teatrul nou? De exemplu, dacă fiul dumneavoastră ar vrea să se facă actor, l-ați susține în demersul acesta?
L-aș susține în orice ar vrea să facă. Am încredere. Lucrurile se schimbă. Nu înseamnă că, dacă a trecut o generație, s-a ales praful. Lucrurile se transformă. Sunt actori tineri care vin din urmă și fac multe. Eu mă simt dator doar să le mai atrag atenția să nu rămână la un nivel superficial. Dar lucrurile acestea vin, fiecare le descoperă cu vârsta, cu experiența de viață. Când ești tânăr, faci lucrurile mai repede – este normal – și nu ai experiență de viață.
Experiența de viață nu înseamnă numai să știi cum se fac lucruri și să nu faci tâmpenii, să nu dea mașina peste tine pe stradă, ci greutățile, dramele, momentele când pierzi pe cineva drag, ceea ce lasă urme în tine. Toate acestea înseamnă o experiență de viață și o înțelegere a anumitor lucruri. Nu înseamnă că, dacă ești mai bătrân, le înțelegi; este posibil să le înțelegi, dar poți să rămâi la fel. Dar începi să înțelegi mai multe decât în tinerețe. Când ești foarte tânăr, ești concentrat mai mult pe tine însuți, pe dezvoltarea ta, pe descoperire, pe cariera ta… și este firesc. Dar, dacă, prin educație, măcar te gândești din când în când la cei din jur, la mediu, la oameni, este cu atât mai bine.
Aveți vreun proiect în pregătire în momentul acesta?
Nu. Acum, de exemplu – și pot să spun și acest lucru, pentru că nu mi-a fost simplu – l-am refuzat pe regizorul cu care am lucrat cel mai bine, pe Alexander Morfov, care a început pregătirile pentru un nou spectacol (n.r. la Teatrul Național București). O să pună „Neguțătorul din Veneția” (n.r. de William Shakespeare) și Shylock va fi Ion Caramitru. Eu mă înțeleg foarte bine cu Morfov, suntem prieteni, dar i-am spus că cel mai bine ar fi să nu lucrăm împreună. Cu toate că mi-ar fi plăcut.
O să vină și alte proiecte. Este bine să mai stai uneori, pentru că eu niciodată nu am vrut să lucrez încontinuu. Încă din facultate. De obicei, în afară de ce aveam la clasă, lucram cu cei de la Regie Teatru. Unii se implicau în mai multe, dar de atunci am simțit că, atunci când lucrezi prea mult, în același timp, la lucruri diferite, nu ai cum să te concentrezi la ele. Nu este nici timp, fizic, și nici nu poți face ceva foarte bine. De aceea, eu nu consider că este un motiv de mândrie să joci mai multe spectacole într-o zi. Mi s-a întâmplat și mie cu două piese într-o zi (n.r. „Schneider și Schuster” la ARCuB și „Butoiul cu pulbere” la Teatrul Național din București), pe care… le-am dus.
V-a fost dificil?
Da, este dificil, în primul rând fizic și, doi, este greu să te concentrezi. Sunt lucruri total diferite. Chiar și când nu ai spectacol și vii și ai o partitură dificilă… „Butoiul cu pulbere” încă nu este atât de dificil, dar dacă ar fi altceva, de exemplu „UFO” (n.r. la Teatrul Național București), unde povestea mea durează 12 minute, nu este lungă, dar trebuie să te concentrezi foarte tare. Nu poți să intri de pe stradă, cu toate că știi textul foarte bine. Nu poți… Bun, intri în scenă și îți zici textul și lumea te știe și te apreciază că nu ești fals, dar nu este mare chestie. Nu am vrut niciodată să lucrez mult și încontinuu, că te simți uneori stors: îmi place mie imaginea unui burete și ești plin, te storci, produci, produci, produci… și faci spectacol după spectacol, joci în fiecare zi și te storci, te storci, te storci, și, după aceea, tot burete ești, dar este uscat. De aceea zic că trebuie să îți dai un pic de timp și să te cufunzi într-un alt lichid, ceea ce înseamnă să îți iei timp liber, să te vezi cu prietenii sau cu familia, să citești altceva, să vezi filme, să te plimbi pe stradă, să te încarci cu altceva, să ai timp pentru asta. Pentru că, altfel, când lucrezi încontinuu, nu mai ai timp de nimic.
Te trezești dimineața chior, te duci la repetiții, stai acolo, la prânz ai o pauză – în care eventual te duci la o altă repetiție sau înregistrezi ceva la radio – după care ai repetiție de după-amiază și spectacol seara. Mulți actori mai și beau după spectacol – eu beau; mie îmi place vinul și beau în fiecare seară – căci nu poți să te duci la 11 seara acasă să te culci imediat, deși normal, ar trebui să te odihnești. Mai stai un pic la un pahar de vin și, în fiecare zi, la fel. Acest lucru lasă urme.
Când și cum repeți? Te duci și repeți acolo o oră și jumătate, apoi fugi dincolo o oră… Când ai timp să te preocupe lucrurile acelea? Când ai timpul liber de a sta pe o bancă și de a te gândi la problemele acelea, de a merge pe stradă sau în troleibuz și de a-ți spune textul? De multe ori simțeam că se uită cineva la mine, că stăteam așa… Când ai timp să te gândești la ce ai de făcut când treci dintr-una în alta? Tu ai timp să înveți textul, să creezi acolo o iluzie, faceți mișcarea și tu, de fapt, reproduci aceleași lucruri. De multe ori răgușești, pentru că în continuu îți folosești vocea. Toată ziua, vorbești, plus că oboseala este a întregului corp.
Măsura…
Da, măsura! Vrei să lucrezi, dar nu îți dai seama că faci totul praf? Este ca și cum, la o masă, ai un borș de miel foarte bun, îl pui în bol. Ai și sarmale cu mămăliguță… le pui în același bol. Ai și niște tiramisu foarte bun, îl pui tot acolo și faci un maglavais.
La ce spectacol de-al dumneavoastră ați invita pe oricine, chiar și pe cineva care nu merge frecvent la teatru?
La „Furtuna”, dar acum mai puțin. Este foarte ciudat, chiar în această dimineață, am primit un telefon de la cineva pe care nu îl cunosc – o doamnă – care mă felicita că cică am salvat eu spectacolul de aseară. Iarăși, un asemenea lucru îmi gâdilă puțin orgoliul, dar nu mă încântă. Nici nu sunt de acord. Încerc să trag frâna de mână când este vorba de laude, fiindcă știu cât de greu este să faci un lucru foarte, foarte bun, și când aud:
„-Mamă, ești genial!
-Da, mersi, dar nu-mi zice că sunt genial. Spune-mi că ți-a plăcut, dacă vrei, și te cred, și îți mulțumesc.”
„Furtuna” îmi plăcea. „No Man’s Land” mi se pare de văzut pentru multă lume. Și se râde mult la „No Man’s Land”, dar nu este promovat. Cu șase zile înainte de premieră, nu era niciun comunicat de presă, nu se știa în București că va fi o nouă premieră. Doamnele de la PR ziceau că este greu de vândut: „Cum să vinzi unui om un spectacol despre război?”, dar nu este despre război. Se întâmplă în timpul unui război, dar nu este vorba despre război. Este vorba despre niște oameni care sunt prieteni, care râd. Cum se sună, la un moment dat, un sârb și un bosniac și vorbesc despre fiica la pubertate, sau despre nașterea nevestei și apoi zic „Dacă nu începeați voi războiul ăsta, îți dai seama că eram în finala de la Campionatul European?” Este o fază foarte tare, pe care poate că nu o înțelegi în momentul acela. Se tot uită cei de sus la un meci de fotbal. Era Campionatul European de Fotbal din 1992. Iugoslavia, ca țară, se calificase la acel campionat la sfârșitul lui ’91, că aveau o echipă foarte bună, dar în ’92, după ce a început războiul din Bosnia, era un embargo comercial și cultural asupra Iugoslaviei… și a fost exclusă cu două săptămâni înainte de a începe. Următoarea clasată era Danemarca, pe plajă, în vacanță, și au fost sunați, și s-au dus imediat, iar în finală erau Danemarca și Germania. Cei care au fost adunați de pe plajă din vacanță au ajuns în finala Campionatului European. Aceasta este povestea – „Voi vă dați seama că dacă nu începeați voi războiul, echipa noastră ajungea în finală?” „Noi”, căci ei încă spun „noi”. „Ia stați puțin, cine a început războiul?”
Dacă nu îți pui întrebări, nu ai un spirit critic și nu tragi un semnal de alarmă… (dă din umeri) ceea ce nu înseamnă că noi, actorii, suntem cei mai deștepți și știm tot. Nu, dar noi suntem vehiculul prin care o idee poate să ajungă la public. Dacă și noi, și publicul ne educăm cu lucruri valoroase, care te trag de mână și îți spun să nu mai crezi orice…
„Schneider și Schuster”, „Furtuna”, „No Man’s Land”, „Ținutul din miezul verii” (n.r. de la Teatrul Mic) – acestea sunt spectacole care trebuie să ajungă la spectatori.
Print