Lavinia Şerban, Studentă, anul I, Teatrologie, UNATC Bucureşti
Novecento spunea: „Nu eşti terminat cu adevărat cât timp ai o poveste a ta interesantă şi pe cineva căruia să i-o spui”
Mihai Costache şi Daniel Lungu au o poveste a lor interesantă şi ne-o spun pe ritm de vioară şi jazz în spectacolul „Novecento” care figurează pe lista proiectelor de teatru independent găzduite de Cafe Godot Theatre. Mihai Costache este actorul, Daniel Lungu, regizorul şi Maria Bălăneanu, fata cu vioara. Trei ingrediente amestecate într-un bol marca Plăiaşu construiesc one-man show-ul care s-a jucat cu casa închisă, luni, 4 februarie la Godot.
Mihai Costache a terminat UNATC, secţia actorie, în anul 2008 şi, dacă îi citeşti CV-ul, găseşti atâtea activităţi desfăşurate în domeniul artistic sau prin împrejurimi, încât te gândeşti dacă nu cumva el trăieşte două vieţi în loc de una. Răspunsul îl citeşti „printre rânduri” dacă ai ocazia să schimbi două, trei vorbe cu el: când ai multe idei care ar putea schimba lumi şi un fin spirit întreprinzător, îţi este imposibil să nu încerci să le pui în practică. Mihai se ocupă cu meseria asta de pus în practică idei. Până acum, i-a ieşit destul de bine.
În spectacolul tău spui povestea lui Novecento, un pianist călător pe mare. Cum ar spune Mihai Costache, actorul, povestea lui „Novecento”? Ce ai descoperit tu despre tine în urma experienţei acestui spectacol?
Încă de la început, am vorbit cu Dany care este baza acestei poveşti şi am ajuns la concluzia că este vorba despre o prietenie şi despre o iubire. Dany chiar aşa zicea, că discutăm despre o iubire extraordinară între doi bărbaţi, dincolo de frăţie. Este o prietenie pură, ceva foarte profund. Eu am avut dificultăţi să-mi dau seama, să găsesc cumva în viaţa mea – viaţa mea însemnând şi oamenii din jurul meu – sau în filme sau în cărţi, o prietenie atât de câştigată. Eu nu-mi aduc aminte să fi trăit o asemenea prietenie… Cred că dacă ar vorbi Mihai Costache actorul despre spectacol, despre asta ar vorbi cel mai mult, despre relaţia de prietenie, pe care mie mi-a fost foarte greu să o găsesc în jurul meu sau în reperele mele culturale.
Te-ai legat cumva de personaj? E personajul tău de suflet?
Da, cu siguranţă. Dacă nu este deja, are cea mai mare şansă să devină un personaj şi un spectacol la care, atunci când nu se va mai juca, mă voi uita în urmă cu nostalgie.
Cum a fost prima întâlnire cu textul?
Eu mi-am dorit foarte mult să fac un one-man show, pentru că în teatrul independent sunt multe probleme care nu intervin în teatrul de stat, de la faptul că actorul atunci când nu mai vrea să vină, pur şi simplu nu mai vine, apoi, nu găseşti spaţiul de repetiţii, nu sunt bani de decor… Am vrut să scap de problemele astea. Plus că eu sunt o fire extrem de pragmatică şi nu mă ascund, este şi o chestie de natură financiară. Atunci când faci tu un spectacol, e rău când îţi plăteşti singur ciorba. Acesta este şi avantajul şi dezavantajul faptului că lucrurile sunt blocate în teatre, şi că nu se fac angajări: obligă lumea să treacă mai departe şi să-şi facă meseria… cei care vor. Eu am vrut să-mi fac meseria şi asta a fost soluţia mea. Ce am văzut în text? M-a emoţionat foarte tare finalul, este un final tragic-comic, mi-a plăcut cum îşi imaginează scena când o să ajungă în rai: Novecento nu are o mână…
Mesajul spectacolului este unul profund. Vorbeşte despre viaţa-călătorie. Ce călătorii au format viaţa actorului Mihai Costache?
O călătorie a fost întâlnirea cu Dany. Deşi sunt din Bucureşti, eu am stat în cămin în ultimul an de master; cu Dany, am fost coleg de palier, el are o fire foarte caldă şi deschisă şi aşa am ajuns să fim prieteni. Am învăţat enorm de la el. Asta ar fi cea mai recentă întâlnire… O altă întâlnire fabuloasă, care mi-a marcat viaţa, a fost întâlnirea cu soţia mea, Alice. O călătorie care m-a maturizat, care a fost ca un energizant, a fost când am mers în America trei luni cu Work and Travel, şi-am avut o mie de joburi, de la recepţioner la livrat pizza, barman. Apoi, am fost la un moment dat în Italia câteva zile; cine trebuia să mă primească acolo nu m-a mai primit şi am dormit o noapte în aeroport. Dar inspiraţia, divinitatea, ce vrei tu, m-a făcut să-mi iau costumul de statui cu mine. Ziua făceam statui şi seara îmi plăteam hostelul. În ultima seară n-am mai avut bani să-mi plătesc hostelul şi am stat până la 4 dimineaţa în lobby acolo, iar la un moment dat au venit să mă întrebe dacă plec, căci dacă voiam să-mi petrec noaptea pe canapeaua hotelului trebuia să plătesc 5 euro, 5 euro pe care eu nu îi aveam, mai avea 2 euro…
Cum a fost să treci prin astfel de întâmplări?
Le-am luat ca experienţe de viaţă, nu actoria m-a dus acolo. La urma urmei, în Italia, aveam avion peste câteva zile, nu rămâneam pe străzi. În primul rînd, am înţeles cumva altfel oamenii de pe stradă. N-am dormit chiar în stradă, dar am dormit în aeroport, pe jos, unde era frig, era lumină, mergea poliţia, stăteai tot timpul cu frică, la care se adăuga faptul că eram din România şi lucrul acesta implică mai multe complicaţii… Eu cred foarte mult în Dumnezeu şi, la urma urmei, Dumnezeu tot timpul m-a ajutat. Am înţeles ceva, că dacă Dumnezeu te lasă să trăieşti cu ceva, înseamnă că trebuie să înveţi ceva, şi atunci m-am concentrat pe ce am de învăţat şi am încercat să înţeleg de ce mi se întâmplă lucrul acela. Niciodată nu e sfârşitul lumii, întotdeauna se găseşte un prieten care să-ţi timită nişte bani să vii acasă. Apoi te ridici tu cumva. Important e să ştii tu ce e important pentru tine.
Cum se reflectă aceste experienţe în viaţa ta de după ce le-ai trăit?
Se reflectă automat prin faptul că m-au schimbat pe mine şi eu sunt cel care face meseria asta. Pe de altă parte, am lăsat în urma mea acele experienţe şi le păstrez ca pe nişte semne. Pentru că întotdeauna când priveşti înapoi, ai momentul acela, şi când treci prin ceva, te gândeşti: am trecut prin mai rău, sigur trec şi prin asta. Şi eu mai cred că noi am căzut din Rai. Dacă era să fie bine, rămâneam acolo. Aici am venit ca să creştem şi ca să învăţăm nişte lucruri, dacă nu aveam ce învăţa, rămâneam acolo şi nu mai eram aici…
Relaţia Novecento-Toony poate fi interpretată ca o relaţie mentor-discipol. Crezi că este necesară prezenţa unui mentor în viaţa noastră, a tuturor?
Da, absolut. Avem mentori câteodată fără să ne dăm seama. Mentorul ăla poate să fie şi Bianca Drăguşanu şi nu ştim. Cred că mentorii există oricum, mai important este să ne alegem mentorii, decât să îi luăm de-a gata.
Ce mentori are Mihai Costache?
În afară de Dumnezeu? Fără să exagerez şi fără să pară că încerc să las imaginea perfectă, nici nu-mi place asta, unul dintre mentorii mei e chiar Alice, soţia mea. Noi am fost despărţiţi un timp. Ea a înţeles că am nevoie să plec şi mi-a dat voie să plec, asumându-şi riscul că poate nu mă mai întorc. Câteodată, ca să te întorci, trebuie să pleci, şi a fost foarte bine că am făcut aşa. Deşi ea a suferit enorm, a avut înţelepciunea să înţeleagă nevoia mea… Cred că şi asta înseamnă să fii mentor. Eu am crescut şi m-am dezvoltat şi am văzut atâtea lucruri în timpul asta, încât am devenit alt om şi am învăţat s-o apreciez la valoarea la care merită.
Şi un mentor din facultate?
Unul din mentorii mei din UNATC e Gelu Colgeag pentru că are viziune şi regizorală, şi actoricească, este un om care a reuşit să ne menţină ca grup în facultate şi în proiectele în care ne-a implicat, a căutat tot timpul să fim aceiaşi. Când eram în faculatate, în mintea mea, i-aş fi reproşat multe chestii care nu mergeau bine în şcoală, dar ieşind şi lovindu-mă de barierele meseriei reale, din viaţă, pot să spun că îl apreciez foarte mult. Bineînţeles că asta nu înseamnă că îi neglijez pe profesorii cu care am lucrat direct la clasă, cum ar fi Doru Ana, Valeria Sitaru, Vlad Logigan.
„Novecento” este un spectacol de teatru independent. De ce ai ales să funcţionezi ca actor în varianta asta neatârnată? Este o alegere sau o constrângere?
A devenit o alegere. Eu fac foarte greu compromisuri, nu sunt genul de actor care face orice ca să joace. N-aş refuza oferta de a lucra în teatrul de stat, dar nu pot să spun că sunt nefericit în teatrul independent. Mă bucur, sunt liber, sunt propriul meu stăpân şi îmi place. Oricum cred că viitorul teatrului este în teatrul independent. Dacă ne uităm în Vest, sunt destule reţete de succes şi cred că doar trebuie să le implementăm.
Independeţii se ocupă şi cu comunicarea directă cu publicul. Pentru cine ridicaţi voi cortina, Mihai? Care a fost feedback-ul pe care l-aţi primit după spectacol?
Feedback-ul a fost copleşitor, pe lângă cunoscuţii pe care i-am avut în sală, au fost şi necunoscuţi care au venit şi ne-au copleşit efectiv. Cred că pentru ei ridicăm cortina. Pentru mine, practic a fost primul spectacol adevărat ca actor şi faptul că s-a ridicat o sală întreagă în picioare a fost de-a dreptul impresionant, nu mă mai puteam ţine pe picioare când am primit aplauzele. N-am stabilit un target de public, pentru că nu l-am făcut cu gândul asta. Dar nouă ne place atmosfera de la Godot, ne plac oamenii de acolo.
Ce calităţi, valori ar trebui să-şi dezvolte un tânăr actor în ziua de azi pentru a reuşi să existe pe o piaţă deja suprasaturată?
Seriozitate, tenacitate, cât mai puţine drame, echilibru, realism.
Dacă ar fi să schimbi ceva în modul cum funcţionează teatrul în România, cu ce ai începe?
Aş sparge lacătul celulei în care se află teatrul de stat în primul rând. E un sistem închis pentru noi, cei care suntem în vizită. Aş face mult teatru pe proiect. Aş încerca să fac să se procedeze ca în afară: adică se repetă un spectacol o lună, apoi se joacă o lună de 60 de ori sau de 40 şi gata. Cred că avem nevoie de cât mai multă dinamică. Performanţă… Mie îmi place performanţa. Şi performanţa se face muncind mult şi cu scop. De multe ori se munceşte fără rost – mă refer aici şi la teatrul de stat şi la teatrul independent – ceea ce dăunează. Un lucru pe care aş încerca să-l schimb, ar fi să transform teatrul în formator de opinie; apoi cred că teatrul trebuie să fie pe profit, indiferent că este vorba despre teatrul de stat sau teatrul independent, mai ales teatrul de stat să fie pe profit…
Print
Iertați-mi vorba cea proastă dar multă minte îți mai trebuie ca să vorbești despre profit în materie de teatru! “Mai ales teatrul de stat să fie pe profit”. Că artistul o spune, e treaba lui, dar că un student la teatrologie și management o propagă fără nuanțe – este deja o problemă. Cred că doamna Carmen Croitoru și ceilalți distinși profesori ar trebui să explice mai clar cum e cu “profitul” și cum e cu subvenția culturii la nivel mondial (inclusiv articolul din Constituția Europeană). Nu de alta, dar după al cincisprezecelea an de tăieri din fondurile culturii, numai asta nu ar trebui să audă birocrația culturală: “profitul teatrelor”. Un student la management, ar trebui să știe că profitul cultural se face prin “acumulare”. Cât despre transformarea teatrului în “formator de opinie” – dezideratul artistului Costache – mă văd nevoit să spun că acesta a fost unul din țelurile propagandei regimurilor totalitariste (si nu numai) . Reluarea acestei teme de către un om tânăr din secolul XXI este bizaă prin anacronism. E un caz asemănător cu acei militari japonezi pierduți în vreo insulă și care nu aflaseră nici peste douăzeci de ani că războiul s-a terminat. Eu înțeleg bine frustrările si amărăciunea dlui Mihai Costache, însă argumentarea si “soluțiile” sunt greșite, vădesc cunoasterea subiectivă realităților teatrale occidentale (“afară se repetă o lună si se joacă de 30-40 de ori” – dl Costache nu știe că asta e o parte infimă a modului de funcționare a teatrului occidental!). Asemeni lui Moș Luca din Azilul de noastre, mulți tineri cred că există undeva un “oraș minunat” unde artiștii sunt ținuți pe palme, cu salarii mari și cu un sistem perfect de organizare. E doar un basm frumos, creat din nemulțumirea noastră față de sărăcia lucie în care se zbate sistemul teatral. Mult mai bine ar fi, dle Costache, să-l luaț de braț pe Danny si pe alți colegi si sa incepeți demersuri si presiuni coerente și sistemice (cu programe elaborate, nu cu poezii) asupra adminsitrațiilor, în vederea înființării de teatre. E una din soluții. Și e cea mai la îndemână. Un teatru nu costă atât de mult pe cât de spune. Vreo două sute de secretare mai puțin pe la primării, vreo 100 de festivaluri ale țuicii, berii, clătitelor, știucii, scrumibiei, fulgilor de pernă, usturoiului – și clădești un sistem bun.
Daca teatrele ar avea buni Manageri, atunci ar putea fi pe profit, daca s-ar elabora strategii de marketing valide in loc de baruri fix in teatru (sau langa teatru) atunci “basmul” lui Mihai, si al multor alti oameni de teatru ar putea deveni realitate! Si nu iti trebuie minte ca sa zici ce a zis Mihai, iti trebuie mult suflet, macar el are curajul s-o zica public, altii o zic doar in ascuns si ajung Manageri de teatru… si uite asa Lantul slabiciunilor se mosteneste de la o generatie la alta. Desigur ca aceasta discutie cu fondurile mondiale pentru subventia culturii comporta multe nuante, dar de ce trebuie sa aruncam cu vorbe grele in niste studenti care chiar incearca sa faca ceva??? Poate “formator de opinie” nu e tocmai expresia ideala pe care a putut Mihai s-o aleaga, dar dumneavoastra ca regzior ar fi trebuit sa mergeti dincolo de cuvinte si sa patrundeti durerea care se afla in spatele artistului (nu frustrarile, si nu amarciunea) ca teatrul are un cuvant atat de mic de spus, si ca oamenii nu mai au opinii ci sunt manipulati. Deci viziunea lui Mihai nu cred ca se vrea a fi totalitarista, ba dimpotriva, este una democratica deoarece In today’s economic climate you need to be
your own marketing person,
your own accountant,
your own web designer,
your own manager!
Mult mai bine ar fi sa ne luam toti de manuta si sa facem demersuri. Noi, tinerii oricum suntem foarte dezorientati dupa ce terminam facultatea, pentru ca nu avem nici o perspectiva, iar daca nu avem mentori care sa ne indrume,ci doar oameni de teatru care ne judeca, cred ca vom fi mereu toti in aceeasi barca cu japonezii pierduti pe mare, domnule Frunza! E adevarat ca nici in “Vest” nu e mai bine la nivel salarial dar sunt mult mai organizati si ei chiar au Sindicate ale artistilor; nu vorbesc din auzite, vorbesc din experienta!
Toate cele bune si haideti sa le aratam impreuna ca Razboiul s-a terminat, sau cel putin ca vrem sa se termine!
Stimate dl. Frunza, incep prin a spune ca sunt unul din acei putini romani care nu viseaza “la Moscova, la Moscova”, pur si simplu pentru ca am fost “la Moscova” si anume in America 3 luni si in Canada 1 an, de unde AM ALES sa revin. Nu exista sistem perfect, in nici un domeni, nicaieri.
Referitor la profit, cred ca teatrul de stat trebuie sa fie pe profit, asa cum cred ca statul in general, in orice domeniu trebuie sa fie pe profit. Cred ca managementul statului, trebuie facut ca managementul unei companii. Ca esti director, ministru sau presedinte, cand n-ai bani, te imprumuti si datoria creata trebui platita de guvernarea viitoare. Daca esti companie, nu-ti permiti sa faci asta.
Oricate taieri de buget ar fi calculul e simplu, incasarile trebuie sa fie mai mari decat cheltuielie.
Profitul prin “acumulare”, trebuie cuantificat intr-o schimbare a societatii. Putem vorbi si aici de un profit, dar daca ne uitam la teatru si la societate, vedem ca si aici “lipseste cu desavarsire”.
Referitor la “mici si bere”, si aici e doar o presupunere, cred ca se dau si in teatre, sub forma de functii si atribuiri de proiecte. Repet, e doar o presupunere, care vine din convingerea ca un sistem gripat, asa cum este in mare parte cel romanesc, afecteaza toate zonele sistemului. Eu as sugera, si e doar o sugestie, sa incepem de acolo.
In ceea ce priveste teatru ca formator de opinie, el, ca orice alta forma de exprimare publica, formeaza oricum. Ce cred eu, e ca mai bine o face gandit si structurat, cu un scop nobil. Ceea ce nu inseamna deloc, presiuni din partea sistemului, in opinia mea.
Si nu in ultimul rand, gandesc ca e mai lesne de facut, o schimbare – o presiune, de sus in jos, decat de jos in sus.
Sugerati, ca ghioceii care se chinuie sa scoata capul, sa vesteaca primavara?
In incheire, as vrea sa spun ca in conformitate cu zicala “adversarul iti da valoarea”, va multumesc ca mi-ati oferit onoarea de a ma ridica la nivelul dvs.
Cu stima,
M C
Dragă Mirela Buhus si dragă Mihai, nu ați sensul postării mele. V-am scris pentru a vă sprijini, semnalând două erori grave, din perspectiva unui artist care lucrează în mediul independent de 22 de ani, care a creat prima companie independentă din România și care susține (concret) actori din zona independentă. Văd însă că mi-am răcit tastatura de pomană. O rog pe dna Monica Andronescu să scoată de pe site intervenția mea iar pe voi vă rog să considerați că nu am scris-o.
Ce-i facut e bun facut! De ce reactionati asa cand noi ne spunem ofurile, si aici nu ma refer doar la dumneavoastra! Discutia insasi comporta multe nuante si nu afirm ca unii sau altii avem dreptate, dar daca ne suparam unii pe altii nu rezolvam nimic. Vreau sa cred ca ne aflam in aceeasi tabara si ca nu suntem adversari. Habemus Arte si trebuie sa mergem mai departe!
dar Obama o zice mult mai bine decat mine in cartea sa “Indrazneala de a spera” : “Inteleg ca doar faptele nu pot solutiona conflictele noastre politice. Dar uneori exista raspunsuri mai corecte si raspunsuri mai putin corecte. Absenta unui acord macar aproximativ cu privire la fapte pune toate opiniile pe picior de egalitate si deci elimina baza pentru un compromis intelept. Sunt rasplatiti nu cei care au dreptate, ci aceia care pot sa-si sustina punctele de vedere cel mai tare, cel mai frecvent, ce cea mai mare incapatanare si cu cel mai bun decor. Cred ca un simt al empatiei mai puternic ar putea inclina balanta societatii noastre actuale in favoarea acelor oameni care se lupta cu greutatile. La urma urmei daca ei sunt ca noi, atunci luptele lor sunt ale noastre. Daca nu ii ajutam, ne compromitem.”
Nu cred că ce este valabil pentru Obama are vreo legatură cu ce-i pe aici, pe la noi.Citatele lui nu încalzesc pe nimeni. Vreau doar să pun o întrebare acestor tineri nemulţumiţi- uneori pe bună dreptate-care de 23 de ani nu-şi găsesc nici acum calea cea dreaptă : când veţi reuşi, domnilor tineri actori, să vă înfiinţaţi propriul SINDICAT al breslei, dar aşa cum scrie la carte, nu ce există astăzi prin teatre ?…Este foarte ciudat, pare că nu interesează pe nimeni deşi unii s-au mai plimbat pe afară şi ar fi trebuit să-şi dea seama că această formă de organizare- repet,cea adevărată, fără de care nu se semnează nici un fel de contract de exemplu- reprezintă începutul oricărei noi schimbări. Mai reflectaţi