Mihai Ignat: Nu cred că poți să schimbi lumea prin teatru

Unul dintre cei mai cunoscuți și mai jucați dramaturgi români ai momentului, Mihai Ignat, profesor la Universitatea din Brașov, a publicat de curând un nou volum de dramaturgie, „Ei sunt printre noi”, apărut la Tracus Arte, un volum care cuprinde trei monologuri și care se subintitulează „cartea monologurilor”. De asemenea, în colecția Vorpal a Editurii Nemira îi apare volumul de poezie „frigul (elegie)”, care se va lansa la Bookfest. Mihai Ignat vorbește despre traseul care l-a purtat de la poezie spre dramaturgie și înapoi, despre teme și obsesii personale, despre teatru…

Tocmai ai lansat un nou volum de teatru. Vreau să te întreb cât de tentant este pentru un dramaturg să fie publicat, nu jucat?

Este o problemă cu mai multe nuanțe. Teatrul românesc original contemporan nu e atât de bogat și într-adevăr nu sunt atât de multe cărți de teatru publicate. Evident că nici textele bune și foarte bune nu există cu nemiluita. În al doilea rând, nu sunt prea multe edituri dispuse să publice teatru contemporan. Pentru că în teatrul contemporan românesc nu sunt cine știe ce vedete și, dacă ele sunt vedete, sunt mai degrabă în lumea teatrului și nu reușesc să iasă în afara ei așa cum, de pildă, iese Cărtărescu. De Cărtărescu știe toată lumea, chiar dacă nu-l citește toată lumea… De-abia atunci te numești vedetă sau ești un brand când ieși din sfera propriului domeniu. Or, nu prea e cazul cu scriitorii de teatru și oricum nu sunt așa de mulți. Asta fiind situația, nu se găsesc prea multe cărți de dramaturgie contemporană românească. Din punctul meu de vedere, însă, ar fi mare nevoie. Eu le resimt lipsa și ca profesor, și ca dramaturg, care vrea să știe ce scriu colegii de breaslă. În plus, eu sunt de formație filolog. Iar, ca filolog, am această obișnuință de a încerca să public textele, fie că au fost jucate deja sau nu. Țin la această ieșire în public pe hârtie, nu pentru că aș crede neapărat că teatrul este literatură sau în primul rând literatură… Dar cred că e important ca textele să fie și pe hârtie. E și un mod de a-ți apăra drepturile de autor.

Te interesează, deci, ca textele să fie și citite, nu doar puse în scenă?

Da, clar. Principalul beneficiar al acestor cărți este cititorul de teatru, și nu atât regizorul sau actorul, pentru că acolo funcționează un alt circuit.

S-a întâmplat să bați la ușa teatrelor ca să ți se monteze piesele?

Asta am făcut-o chiar la început și nu prea o mai fac. Am o pățanie… Cu primul meu text, care nu era o grozăvie, dar nici o catastrofă. În mod interesant, catastrofa a fost al doilea text pe care l-am scris. Și de-abia cu al treilea, cunoscutul „Crize”, am reușit să scriu ceva de calitate. Dar primul meu text se numește „Romeo și Julieta au picioarele reci” și este o combinație de parodie și dramă, legată de posibilitatea existenței celor doi eroi, dincolo de istoria lui Shakespeare. Eu am construit acolo un fel de continuare, sugerând că cei doi n-au murit și că în viața reală au trăit până la adânci bătrâneți. Și mi i-am imaginat pe la 40 de ani, într-un fel de criză conjugală. Ei bine, cu acest text, în naivitatea mea, m-am dus la secretariatul Teatrului Dramatic din Brașov, teatrul din orașul meu. Asta era prin 2002. Și am găsit acolo o domnișoară, care s-a uitat la mine aproape ca la un extraterestru. Realmente am văzut pe chipul ei un soi de blocaj. Nu știa cum să reacționeze. Și atunci am înțeles că gestul meu era unul neobișnuit. Era clar că nu i se mai întâmplase asta. Și atunci m-am gândit: bun, păi pe ce cale atunci? Să intru pe horn? Să mă duc acasă la directorul teatrului? Să-l pândesc? Și între timp m-am învățat minte. Dar nu e în regulă… Cumva asta m-a blocat pentru mulți ani. Dar de la un punct încolo am început să fiu jucat și traseul a fost invers, au venit ei la mine. Oricum, pe scenă am ajuns întotdeauna altfel. Nu asta a fost calea.

Literatura mea a început cu poezia, da… Dar atunci când am început să scriu teatru mi-am impus să încerc să fiu cât mai puțin poet. Și am spus întotdeauna că poezia este un virus în teatru. Teatrul trebuie să rămână dramatic, nu liricoid.

De ce s-a apucat poetul Mihai Ignat să scrie teatru? Și cât de mult ajută sau dăunează o structură poetică în textul dramatic?

Literatura mea a început cu poezia, da… Dar atunci când am început să scriu teatru mi-am impus să încerc să fiu cât mai puțin poet. Și am spus întotdeauna că poezia este un virus în teatru. Teatrul trebuie să rămână dramatic, nu liricoid. Prin urmare, am avut această mică obsesie, dar se pare că în ultima vreme, cum se vede și în volumul proaspăt lansat, am început să cedez puțin… Din fericire mi s-a spus că deocamdată sună bine, poate pentru că încerc să păstrez echilibrul între liric și dramatic. Dar cum am ajuns eu din poet dramaturg e o poveste… Eram undeva, la sfârșitul anilor ’90, scosesem deja două sau trei volume de poezie, eram asistent universitar, salariul era îngrozitor de mic. Chiar era o perioadă dificilă. Și am aflat de concursul UNITER de dramaturgie, unde premiul era de 1000 de dolari. Nu era neapărat mult, dar pentru mine însemna ceva. Nu mi-e rușine să spun că una din cauze a fost asta, că mi-am dorit să câștig acei bani. Aveam un coleg de facultate, un mare poet, neapreciat pe măsura valorii lui, Alexandru Mușina. Și un om care avea intuiție în ce privește talentul altor oameni. Și mi-a spus ceva absolut surprinzător pentru mine. Repet, era sfârșitul anilor ’90. Eu nu doar că nu scrisesem teatru, dar nici nu eram spectator fervent de teatru, ci de film. Apoi, încercam să scriu roman, dar n-am reușit nici până acum… Iar atunci când încercam să pun dialoguri în text, aveam impresia că sunt oribile, banale. Mă blocam exact la dialoguri. Prin urmare, nici nu mă gândeam eu la teatru. Și în acest context Alexandru Mușina îmi zice: „Tu de ce nu scrii teatru?” Nu mi-a explicat niciodată de ce mi-a spus să scriu teatru… Poate a văzut el ceva în structura poeziei mele. Nu știu. Cert e că în 2001 am scris relativ repede acest „Romeo și Julieta au picioarele reci”, pe care l-am trimis la UNITER. N-a câștigat, știu că avea niște defecte și se și căuta altceva…Dar așa a început totul.

Ok, motivațiile inițiale au fost astea. Dar în timp, cum s-au modificat? Care e acum motivația reală pentru care scrii teatru? Ce vrei să spui lumii prin teatru?

Acum cred că lucrurile sunt ceva mai complicate. În timp eu m-am construit ca dramaturg și m-am profesionalizat. Atunci voiam bani etc. Evident că vreau și acum… (râde). Acum mă duc la teatru mai mult, am învățat foarte multe intrând în acest mediu. Mi-am construit și mintal această identitate de dramaturg și au început să apară propuneri sau sugestii care într-o anumită măsură m-au influențat în ce-am ales să scriu. Dar am și eu propriile obsesii. Criza de cuplu e o obsesie evidentă în mai toate textele mele. Pe de o parte plec de la astfel de preocupări, obsesii, dar între timp am început să învăț să scriu nu numai pornind de la preocupări extrem de personale. Mai scriu și la comandă, și pe o temă dată. Dar numai dacă sunt teme care mă interesează și pe mine. Altfel n-am pretenția să schimb lumea. Eu sunt sceptic. Nu cred că poți să schimbi lumea prin teatru. Dar, spre deosebire de poezie, când scriu teatru mă gândesc la celălalt. Uneori știu exact unde vreau să ajung, alteori nu, dar întotdeauna acest celălalt există. Iar unul dintre scopuri este ca spectatorul și cititorul să se regăsească acolo, fie și parțial. Dacă cineva se recunoaște într-o piesă, într-o scenă, cred că mi-am atins principalul scop. Pentru mine, această identificare este cea mai mare satisfacție.

Nu cred că poți să schimbi lumea prin teatru. Dar, spre deosebire de poezie, când scriu teatru mă gândesc la celălalt. Uneori știu exact unde vreau să ajung, alteori nu, dar întotdeauna acest celălalt există. Iar unul dintre scopuri este ca spectatorul și cititorul să se regăsească acolo, fie și parțial. Dacă cineva se recunoaște într-o piesă, într-o scenă, cred că mi-am atins principalul scop. Pentru mine, această identificare este cea mai mare satisfacție.

Scrii pentru acum sau pentru posteritate?

Pentru acum. Când eu n-o să mai fiu, posteritatea n-o să existe pentru mine. N-am cum să-mi închipui această posteritate și, prin urmare, n-am cum să-mi doresc această posteritate. Din moment ce eu n-o să mai pot percepe în niciun fel, pe nicio cale și în nicio formă această posteritate, mi-e absolut indiferent. Pentru mine totul e aici și acum. Acum vreau o recunoaștere, niște drepturi de autor, niște păreri, reacții etc. După aceea pentru mine nu are niciun sens. Nu mă va încălzi în niciun fel dacă voi fi Shakespeare-ul României. Pentru că n-o să știu. Și nu e vorba de modestie. Ca orice scriitor am vanitatea mea și, spre deosebire de alții, eu chiar recunosc c-o am, deci recunosc că-mi doresc glorie și recunoaștere. Dar azi, acum, nu mă interesează ce va fi după.

Când eu n-o să mai fiu, posteritatea n-o să existe pentru mine. Pentru mine totul e aici și acum. Acum vreau o recunoaștere, niște drepturi de autor, niște păreri, reacții etc. După aceea pentru mine nu are niciun sens. Nu mă va încălzi în niciun fel dacă voi fi Shakespeare-ul României. Pentru că n-o să știu.

Cum arată, din perspectiva ta, dramaturgia contemporană românească?

Nu arată foarte bine, dar nici dezastruos. Cred că suntem pe drumul cel bun, în măsura în care ne-am îndepărtat deja de ceva vreme de teatrul dinainte de ’89 și se caută temele și limbajul actualității. Dar teatrul, în fond, e de mai multe feluri și cred că trebuie să fie chiar de și mai multe feluri. Cred că e loc suficient de mai bine, deși nu stăm chiar așa de rău. Și mai cred că nu există suficientă emulație.

Și ce-ar putea influența acest mai bine?

Lipsa de motivație își are temeiurile ei, asta clar. Ar trebui ca dramaturgii să fie stimulați de câștigul material, or, nu este un câștig din care să poți trăi. Dar, pe de altă parte, dacă ai, totuși, microbul acela, perseverezi… Cred că ar fi important să se creeze mai multe portițe să intri în lumea teatrului. Care e o lume fascinantă și te face să simți nevoia să perseverezi. Când am văzut prima dată pe scenă o piesă de-a mea a fost o senzație extraordinară. Nu se compară cu senzația pe care o ai când dai un autograf pe un volum de poezie. Este la nu știu câte grade mai mult.

Dacă ar fi să spui acum repede, ce ești, dramaturg sau poet? Care ar fi răspunsul?

Cred că sunt amândouă… A fost o vreme în care m-am dezis de poezie. În 2006, am declarat într-o carte de poezie că eu cu poezia am cam terminat-o… Și niște ani am crezut că sunt numai dramaturg și doar asta voi rămâne. Însă acum ceva vreme am avut din nou un impuls în ce privește poezia. Și am scris într-o vară două volume. Așa că m-am reîntors. Timp de opt ani însă mi-am negat această natură și am și declarat-o public. Aveam eu niște amărăciuni legate de receptarea poeziei mele… Dar acum, iată, urmează să-mi apară un nou volum de poezie, „frigul”, la Editura Nemira. Deci am pornit de la poezie și la 50 de ani m-am reîntors la poezie. Da, cred că sunt deopotrivă poet și dramaturg în acest moment.