Artişti şi poveştile lor în lumea cărţilor… Astăzi, actorul Mihai Mălaimare.
Când eram în clasa a IX-a, profesorul de muzică ne-a pus să ascultăm ceva, apoi ne-a întrebat ce simfonie este, ce catalog, care sunt noutăţile orchestraţiei şi pentru o clipă am rămas fără grai. Eu terminasem şcoala de muzică, dar niciodată nu am ascultat o simfonie gândindu-mă la cataloage şi la toate amănuntele tehnice pe care acestea le presupun, pentru mine muzica însemna doar o şansă de a părăsi o clipă Pământul şi de a pluti undeva prin Haos, până la ultima frontieră.
Aceasta este lumea în care trebuie să mă avânt? Atât de plină de cataloage, de prostii de argumente fără sens, de amănunte care nu înseamnă nimic? Mi-am pus întrebarea asta de multe ori în viaţă şi întotdeauna răspunsul a fost în contradicţie cu ceea ce simţeam. Aceasta este, din păcate, lumea. Numai că, desigur, viaţa trebuie trăită şi, pentru a te descurca printre meandrele ei, trebuie să ai şi cunoştinţe legate de cataloage, strategii şi statistici.
Am citit şi citesc aşa cum ascult muzică, mă interesează mai puţin să fac cunoştinţă cu autorul, uneori el este pentru mine un chip acoperit şi doar paginile mă urmăresc şi, de cele mai multe ori, revin obsedant vorbindu-mi şi îndemnându-mă să găsesc o imagine sau alta pentru spectacolele mele, cele pe care izbutesc să le şi fac, dar mai ales pentru cele care aşteaptă sau care nu vor veni niciodată. Cartea este ca muzica. Este misterioasă şi independentă, trebuie citită, evident, dar numai cine înţelege, cine vede dincolo de cuvinte poate spune că s-a întâlnit cu Ea.
Au fost multe cărţile care mi-au oprit viaţa, care m-au făcut să înţeleg cât de prost am trăit până atunci sau cât de bine, care ar putea fi viitorul, care sunt speranţele la care am dreptul, care este cărarea pe care trebuie neapărat să umblu. Am citit în copilărie cu pasiune Sadoveanu, limba lui mieroasă îmi umplea auzul şi mă făcea să mă simt bine, odihnit, mulţumit. Preferam Sadoveanu unei partide de fotbal cu prietenii, ceea ce, probabil, era, în felul său, un omagiu.
Am străbătut perioada romanelor de capă şi spadă cu Le Bossu al lui Paul Féval şi parcă niciodată franceza nu mi s-a părut mai sprinţară, mai glorioasă, mai prietenoasă. Când sunt obosit şi nu pun preţ pe clipe, citesc pe nerăsuflate San Antonio, tocmai pentru că viaţa are şi picanterie, şi ceva sex, şi ceva nebunie, şi ceva pumni, şi ceva cafea, şi ceva nevoie de a opri tu însuţi pendulul ca să ai timp să poţi privi în jur.
Citesc teatru, dar asta nu se pune, este, la urma urmelor, meseria mea, ar fi aiurea să mă pasioneze rezistenţa materialelor, de exemplu.
Citesc de-a valma uneori, mai ales în vacanţă, fără să aleg şi destul de des am avut întâlniri cuceritoare.
Dar cartea care m-a uluit, m-a măcinat, m-a făcut să rezist şi să mă încăpăţânez să merg numai înainte are un nume straniu, care mi-a venit în minte aproape oriunde în lume şi oricând, treaz sau în visele puţine pe care le am în ultima vreme. Nu am scăpat de ea pentru că nu vreau, pentru că încă îmi ascunde ceva, pentru că trebuie neapărat să aflu ce. Stă în bibliotecă şi uneori o recitesc cu ură, alteori cu dragoste, uneori absolut fără interes, cel mai adesea patimaş. Într-o noapte de taină, într-un dormitor nenorocit de soldaţi TR, unul dintre colegii de suferinţă, insomniac ca şi mine, mi-a pus în mâini cartea aceasta şi de atunci mă obsedează. Când refuz să o mai citesc, încerc nebunia de a o rescrie, căci viaţa mea pare a fi aidoma celei care se întinde în faţa ochilor de la prima pagină. Iar când o închid, pentru a câta oară?, am sentimentul că strâng în mâini şi număr până la epuizare bilele sidefii ale unei mătănii fără sfârşit.
În biblioteca mea stă cuminte şi mă aşteaptă, ori de câte ori am nevoie, Jocul cu mărgele de sticlă de Hermann Hesse.
Print
da . buna alegere