M-am întâlnit cu Mihai Mălaimare la Teatrul Masca, în cartierul Militari. Teatrul Masca, un teatru aparte în peisajul teatrelor din București și din România, un teatru care nu s-a temut să-și construiască sediul în cartier și să își aducă aproape oamenii din acest cartier are o poveste lungă și pe jumătate veselă, pe jumătate tristă, precum cele două măști, una care râde și una care plânge. Mihai Mălaimare, un personaj și el aparte în lumea teatrului nostru, e trist și acum, după atâția ani, pentru că nu simte că aparține cu adevărat fenomenului teatral din România. Înainte de începutul celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional de Statui Vivante, care se va deschide joi, pe 16 iunie, în grădina Casei Filipescu-Cesianu cu Noaptea Statuilor Vivante, am stat de vorbă despre scurta și zbuciumata istorie a Teatrului Masca și despre lungul lui drum de la momentul înființării „fără sediu”, imediat după Revoluție, până astăzi, la momentul la care a cucerit străzile și parcurile Bucureștiului. O poveste spusă de Mihai Mălaimare, ca o pagină de jurnal.
A fost odată un cinematograf abandonat…
Locul acesta a fost un cinematograf. Cinematograful Pacea din Militari. E o poveste întreagă cum am ajuns să-l primim. Când am venit noi era închis de 20 de ani, din timpul comunismului. Erau aici niște șobolani uite-așa de mari. Păianjeni, lilieci care zburau peste tot. Mai ceva ca-n Marile speranțe. Am pus mâna toți pe mături, am curățat vreo două zile cât să-i dăm o față. Am scos scaunele, aparatele de proiecție, tot… Eram vreo opt-nouă oameni. Am jucat cu publicul pe lăzi de bere, așezate cu fundul în sus, că n-aveam scaune.
…în care spectatorii spărgeau semințe
Am intrat în scenă și le-am zis spectatorilor: Sus picioarele! Și toți au ridicat picioarele. Dedesubt, covor de semințe. Ei erau atenți la ce făceam noi, dar scuipau semințe… Am întrerupt spectacolul, m-am prezentat, le-am prezentat actorii și le-am zis: „Deși nu pare, e un teatru”. Pe urmă i-am trimis pe actori să aducă măturile și am măturat toate cojile. De-atunci n-au mai spart semințe…
Un teatru și o mie de renunțări…
Pe urmă, a venit momentul când ministrul Culturii mi-a zis ca trebuie să taie jumătate din fonduri. Și mă întreabă: „La ce renunți?” Puteam să zic: „Gata, până aici, eu plec acasă”. Dar m-am gândit la pilda din Biblie cu femeia care refuză să-și taie copilul. Și am rămas. Și am început să tai din cheltuieli. Deci la ce să renunțăm? La căldură. Foarte bine, renunțăm, ne racordăm la blocuri. Renunțăm la curent de 380 și ne aprindem nu știu cu ce, că teatrul are nevoie de 380 ca să pui reflectoare… Renunțăm la băi, deci actorii nu se spală. Renunțăm la mobilier. Etc., etc. Și așa, cu o mie de renunțări, am ajuns să ne încadrăm în sumă și să-i dăm drumul. Iar eu am stat aici zi de zi și clipă de clipă să văd cum se face istoria asta.
Și trupa s-a schimbat…
La vremea la care am început șantierul trupa era încă tânără și energică. Dovadă că măturau cu mine, cărau cu mine… Pe urmă au început să îmbătrânească, să facă copii, să divorțeze, să fie încălecați de viață, iar eu voiam să meargă pe catalige, să bată step, să facă pantomimă… Dar totul e posibil până la un anumit moment. Cât să tragi de ei? Așa că au început să plece. Plecau, mă lăsau baltă, luam alții, repetam în disperare… și mergeam mai departe.
Despre colegii de breaslă…
În 1992, când am făcut greva în fața Guvernului, n-a trecut nimeni din breaslă pe la noi. NIMENI. Atunci a fost o ruptură majoră. Atunci am simțit că-i urăsc pe toți. Nu eram un nimeni. Am fost atâția ani actor la TNB, fusesem șef de promoție, eu nu mi-am trădat meseria niciodată… Am jucat roluri mari și roluri mici cu aceeași pasiune. De ce să fiu eu călcat în picioare? Când am intrat în politică, m-am gândit așa, că sunt artist, că am nevoie să-mi salvez teatrul și ca atare trebuia să mă duc la stânga…
Povestea statuilor vivante a început pe o stradă din Verona…
Într-o zi umblam prin Verona și am văzut o statuie vivantă. Eu am această capacitate că, dacă un actor mișcă un deget și-l mișcă bine, eu mă duc după mișcarea aceea mai departe și văd toată piesa. N-am nevoie decât de un singur gest. Se pare că actorul acela din Verona era bun. A făcut ceva ce mi-a plăcut la nebunie. Și din secunda aia mi-am zis că trebuie să fac și eu. Și imediat, în toamna următoare am pus pe picioare un festival. Statuia vivantă e momentul de vârf al teatrului stradal. Iar teatrul stradal e piatra de temelie în fenomenul artelor străzii. În teatrul stradal statuia vivantă e un fel de one-man show… N-o poate face oricine. Trebuie un artist de prima mână. O să mă întrebi dacă toți de la Masca sunt de primă mână și o să-ți răspund că nu. Dar gestionarea unui eveniment precum festivalul presupune și asta, și actori de plutonul al doilea. Nu poți să faci teatru numai cu Caramitri și Rebengiuci… E nevoie și de purtătorul de tavă.
Dacă vrei să fii actor trebuie să te dezbraci în pielea goală…
Un actor care vrea să facă statuie vivantă are nevoie de ceva ce nu face niciun actor în România. La noi rolurile se fac din grăsime, din ce-ai agonisit în timp. Dacă ai ceva experiență de teatru, îl prostești pe cel care stă în sală. Dar dacă vrei să fii de-adevăratelea actor, te dezbraci în pielea goală, faci un duș, uiți totul și o iei de la capăt. Eu, când am jucat în „Mantaua”, n-a fost dată să joc spectacolul fără ca bunicul să nu fie lângă mine. Vorbeam cu el… Teatrul este o chestiune care lucrează cu energii subtile. Nu poți să fii actor, dacă nu te întâlnești cu bunicul… Da, poți avea diplomă de actor, asta e simplu. Dar ca să creezi catharsis, să muți ceva, să fii șaman, pentru asta e nevoie de altceva. Te naști șaman sau nu. Și toată această muncă trebuie luată mereu de la capăt.
Actorul și marginea prăpastiei
I-am obligat pe actori să merge pe catalige, pentru că asta presupune să rezolvi o situație de echilibru instabil. Toată viața noastră e o pendulare între stabil și instabil. Este, de fapt, un mers pe marginea prăpastiei. Și asta i-am învățat că este teatrul.
Actorul și lupta cu prostia
De ce avem nevoie de teatru în stradă? Din multe motive. Întâi de toate, pentru că dacă e să luăm societatea românească, din cei două milioane de locuitori ai Bucureștiului, la teatru vin vreo 200 de mii, poate chiar mai puțin. Fără teatru murim sufletește. Iar ei mor liniștiți… Și-atunci descoperi dintr-odată nu că ești actor, ci că ești un misionar, că ai obligația de a fi așa. Nu mă urc în turnul meu de fildeș să joc frumos și să mă simt bine. N-am timp de așa ceva. Eu mă bat cu prostia. Știu de la început că n-o s-o înving, dar am nevoie de medalia asta în pieptul meu înainte de a muri. Pe de altă parte, în stradă, publicul e mult mai bun decât în sală. Pe stradă e publicul adevărat. Când vezi că trec avioane pe deasupra, tramvaie pe lângă ei și ei nu mișcă, e o mare realizare. Publicul de-afară este cel care te regenerează, care te redefinește ca actor.
Cum se vede România din stradă…
Atunci când joci în stradă se vede tot. Noi am jucat din ’90 încoace pe maidanele din București. Și prima operațiune pe care o făceam când ajungeam acolo era să scoatem lopețile și măturile și să curățăm rahații de câine, gunoaiele, tot. O oră curățam zona, după care jucam. Când ne întorceam după o lună în zona aia, nu mai era așa de murdar.
Teatrul de trupă a murit
Într-un fel, simt că am eșuat cu Teatrul Masca. De ce? Pentru că am descoperit că am în jurul meu actori de la Teatrul Național… Actrițe care vor să pună murături, bărbați care vor mașini, bani și atât… Văd talente irosindu-se și asta mă doare nespus. Tot ce înseamnă teatru de trupă a murit. Iar teatrul underground este îmbolnăvit de actorii din instituțiile publice. În loc să lase teatrul acesta tinerilor, se duc pentru câteva sute de lei. Apoi, simt că n-am izbutit să înving ignorarea cu care am fost tratat. Simt că nu fac parte cu adevărat din sistem. Am adus nume extraordinare. N-a venit nimeni. Am scos aici nouă spectacole commedia dell’arte. N-a venit nimeni. Nu a interesat pe nimeni. Dar eu merg mai departe…
Print