Mihai Mălaimare: „Nu aş vrea să-l întâlnesc, pentru că m-ar face să mă gândesc la sinucidere”

Fascinat de lumea lui Caragiale, actorul şi profesorul Mihai Mălaimare, promotor asiduu al teatrului nonverbal, a montat anul acesta „O scrisoare pierdută” şi „O noapte furtunoasă” la Teatrul, alegând formula statuilor vivante.

Cum comentaţi manifestările desfășurate până acum în cadrul Anului Caragiale?
Este firesc să existe o desfăşurare de forţe pe măsura geniului lui Caragiale. Îmi este greu să comentez, pentru că nu am o imagine completă a tuturor manifestărilor, dar cred că aproape toate instituţiile culturale s-au implicat. În fond, a te simţi obligat să participi activ la acest eveniment naţional e un act de cultură şi de patriotism. Cât priveşte Festivalul organizat de Primăria Capitalei în Centrul vechi, el îmi pare un bun început de drum privitor mai ales la linia culturală a acestui spaţiu.

În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?               Există o aş-numită „trandiţie” a montării lui Caragiale, determinată de senzaţionalele spectacole ale Teatrului Naţional în viziunea lui Sică Alexandrescu. De ea nu au scăpat nici Ciulei şi nici Pintilie. De ea nu scapă nimeni, regizori sau actori, pentru că pare că textul lui Caragiale s-a întâlnit acolo perfect cu regizorul şi cu actorii. Au existat viziuni complet aiurea, care au tradus textul în chei forţate şi publicul şi-a spus părerea refuzându-le. Au existat spectacole fără actorii potriviţi. La întâlnirea cu Caragiale este extrem de greu să mergi liniştit, căci nu ai decât două şanse: să fii sau să nu fii de acolo. Dacă nu eşti, nu există creaţie, pur şi simplu nu poţi face faţă şi gata; priveşti şi descoperi că în acest cu totul special caz este şi asta o virtute.

Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?     Caragiale este un reporter de front. Simte enorm şi vede monstruos, notează tot, nu pierde nimic şi pune pe tavă o definiţie cumplit de exactă şi de usturătoare a felului românesc de a gândi, acţiona şi privi lumea. A fost, este şi va fi contemporanul tuturor românilor.

Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi ?                                         Ce să-l mai întreb? Mă uit la televizor, merg pe stradă, mă uit în jurul meu şi când citesc Scrisoarea pierdută mă îngrozesc. Nostradamus era interpretabil, faptele despre care vorbea el se vădeau ca fiind anunţate de versurile sale numai după ce se petreceau. Caragiale constata că lumea românească se învârte în cerc de sute de ani. Caragiale pare că trăieşte şi scrie mereu pentru ca tipăteşti, trahanachi, caţavenci se nasc, trăiesc şi mor pentru a renaşte aidoma, fără nicio schimbare, cât de mică. Nu aş vrea să-l întâlnesc, pentru că m-ar face să mă gândesc la sinucidere.

Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui sau după alta)?  

Nu ştiu, depinde. Probabil că ar fi cutremurat şi enervat să vadă unele dintre aiurelile sau  „modernităţile” realizate pe marginea textelor sale. Dar, dacă ar merge în Parlament sau la reuniunile de partid, atunci ar fi şi el înspăimântat, căci nu cred că a crezut că suntem chiar aşa cum ne-a fotografiat.