Mihai Măniuțiu: Există momente perfecte în timpul lucrului la un spectacol, dar rareori spectacole ideale

Săptămână de săptămână, Yorick.ro își invită cititorii la o pagină de teatru. Un gând, o poveste, o frântură din gândirea unor mari personalități ale teatrului, de când e lumea și până azi, vă vor însoți săptămânal. Cartea de teatru e o poveste pe care vă invităm s-o descoperiți! Azi, Mihai Măniuțiu…

„Cu fiecare nou spectacol, regia își parcurge concentrat, de la un capăt la altul, fără a sări vreo treaptă, etapa sa artizanală.

Calitatea ideală a regizorului este aceea de a ridica la rangul ființei preexistentul amorf și latent din histrion.

Inevitabil donquijotism al regizorului – investindu-se în roluri pe care le trăiesc alții, instituind jocuri care îl marginalizează și inventând „misterii” la al căror moment crucial nu va participa decât încornorat, vrând-nevrând, în masa spectatorilor.

Regizorul trebuie, mai întâi, să poată coincide cu actorul (în interiorul acestuia) spre a izbuti după aceea să îl separe de el însuși, să-l propulseze dincolo de condiția și stările lui uzuale.. Actul de „violență” al autorității regizorale învinge întotdeauna, în histrionul autentic, o rezistență care devine, pe parcursul muncii în comun, doar așteptare înfrigurată a înfrângerii și eliminării ei.

În exercițiul „repetării” irepetabilului prind să se manifeste alienările regizorului și tot atunci începe el să și le resimtă; de aici dorința utopică a unei unice reprezentații sau chiar a unei unice repetiții ideale. Pentru că există momente perfecte în timpul lucrului la un spectacol, dar rareori spectacole ideale – fragmentul fiind întotdeauna mai intens și mult mai puțin expus pierderilor de energie biopsihică, de concentrare, de substanță…

Spectacolul nonverbal este și rămâne fatalmente un comentariu (traumatic-barbar sau rafinat-ironic) la adresa culturii teatrului verbal. Orice experiment veritabil de acest tip nu se înverșunează să atace însuși Verbul, ci numai formele minimale care pretind a-l capta și a-l închide definitiv în tiparul lor. Cât timp se va face simțită nevoia de teatru vom ști sigur că atitudinile magice ale spiritului sunt la fel de vii ca întotdeauna și câtuși de putțin sortite să se perimeze.”

(Fragment din volumul Cercul de aur de Mihai Măniuțiu, Editura Meridiane, București, 1989)