(Interviu publicat pe 28 ianuarie 2014)
Anul 2014 se anunță tensionat, spune Mihai Măniuțiu, managerul Teatrului Național din Cluj. Pe de altă parte, pentru regizorul Mihai Măniuțiu, urmează, potrivit propriei mărturisiri, un an echilibrat, printre altele cu muzicaluri atipice, într-o vreme în care artistul este preocupat de „un teatru cu accente în egală măsură metafizice și divertismentale”. Și de literatură, căreia i-a dedicat multă energie în ultimii ani, când a publicat volume de proză și de poezie, la granița dintre genuri.
Într-o vreme în care presiunea economicului se simte în toate mișcările unei societăți în reconfigurare și ale unei culturi ce se reinventează, artistul clujean care a montat zeci de spectacole și a câștigat nenumărate premii, preocupat acum de arta care vindecă răni, trăiește în continuare iluzia teatrului, „o iluzie pe care merită să o trăiești până la ultima consecință”. Despre toate acestea am discutat pe scurt cu Mihai Măniuțiu, unul dintre cele mai importanți regizori din România.
Cum se anunță 2014 pentru managerul de teatru Mihai Măniuțiu?
Tensionat. Din pricina spectrului hâd care-mi zice: „N-o să ai bani să faci ce visezi!”. Intenționez să fac în așa fel încât festivalul „Întâlnirile Internaționale de la Cluj”, din octombrie, să se desfășoare pe parcursul a 5 zile și să crească astfel, de la an la an, până la o săptămână (maxim o săptămână), atât pentru a oglindi reala valoare a trupei Teatrului Național Cluj, în acest moment, cât și spre a sprijini candidatura orașului nostru la Capitala Culturală Europeană 2020. Sub acest unghi, al festivalului, nu sunt prea ambițios. Sunt doar tenace și, cum zice ardeleanul, un picuț „neamț”: adică înaintez, pas cu pas, spre obiectivul meu. Tema din anul acesta va fi: CĂILE LIBERTĂȚII. Uităm că au murit, în România, aiurea sau cu folos, dar întotdeauna martiric și, în cele din urmă, cu sens, mii de oameni, pentru ca noi, azi, să putem vorbi liber și liberi. Și prăpădim pe nimic bunul acesta de neprețuit. Festivalul din Cluj va avea o secțiune care o să depună mărturie despre ororile celor două mari sisteme criminale ale secolului XX: fascismul și comunismul. Același festival va încerca să supună dezbaterii spectatorilor (pentru că vor fi, la fiecare spectacol, dezbateri, discuții) probleme privind relația noastră cu trecutul, cu corpul, cu aproapele, probleme privind identitatea sexuală ș.a.m.d.
Dar pentru regizorul Mihai Măniuțiu cum se anunță anul 2014?
Echilibrat. Oarecum echilibrat. Voi face, cu ajutorul zeilor, două muzicaluri ‒ atipice și în dulce controversă cu muzicalul tradițional. La cel dintâi, „Don Quijote”, voi lucra cu Ada Milea, la Naționalul din Târgu-Mureș. Repetițiile muzicale sunt deja în curs de defășurare. Apoi, la Teatrul de Stat din Turda, voi monta un muzical numit „Fun-Fun-Fun” , după James Bosley ‒ despre tot ce nu e „fun” în viața tinerilor de pretutindeni, muzica originală fiind compusă de cel cu care am lucrat și la „Domnul Swedenborg…” ‒ Șerban Ursachi. La Odorheiu Secuiesc, voi face un text al meu, pe care nu l-au vrut alții, dar ei l-au vrut: „Viața e mai frumoasă după ce mori”, iar eu, personal, pariez pe trupa de acolo, care e excepțională și, din păcate, foarte puțin cunoscută. Vava Ștefănescu va fi alături de mine și va semna coregrafia acestui spectacol de teatru-dans. În fine, la câțiva ani după „Trilogia evreiască”, Constantin Chiriac m-a invitat să montez, la Naționalul din Sibiu, „Lecția” lui Ionesco, piesă care m-a fascinat și continuă să mă fascineze.
Atât cât presiunea economică (din ce în ce mai puternică), pusă pe proiecte, mi-o îngăduie, încerc să fac un teatru de tip exorcistic, care să vindece răni și să ne lecuiască de visele rele care ne bântuie. Și sunt tentat, totodată, din ce în ce mai mult, de un teatru cu accente în egală măsură metafizice și divertismentale. Divertismentalul nu mă mai respinge. Dimpotrivă. Îi găsesc, zi de zi, tot mai multe virtuți curative și metafizice.
Care sunt acum dorințele omului de teatru care sunteți?
Să fiu răbdător. Calm. Atent. Nu ai de ce să te arunci nerăbdător, lipsit de calm și neatent spre niciunde. Așa pierzi șansa de a surprinde, când ea apare, dacă apare, clipa miraculoasă când, deși nu credeai că o să ți se mai răspundă, ți se răspunde. De către cine? La ce întrebare? Hai să facem un mic joc și să punem puncte-puncte, rugându-i pe cei care ne citesc să completeze acest rând sau aceste două rânduri cu ceea ce simt și cred:
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Dacă v-aș ruga să-mi povestiți, măcar puțin, despre spectacolele pe care n-ați apucat să le faceți până acum, dar care-și cer dreptul la existență, ce mi-ați povesti?
Nu sunt obsedat de proiectele abandonate, ele au intrat, treptat, în mod natural, sub alte forme, în substanța altor spectacole pe care le-am făcut și pe care nu mă așteptam deloc să le fac. Sunt urmărit, în schimb, de unele fragmente din diferite spectacole, de mult uitate de ceilalți, unde știu că trebuia sau că aș fi putut să mă duc mai departe, dar ceva m-a oprit… Ce anume? Am prea multe răspunsuri la asta, ceea ce înseamnă că nu am răspuns. Oricum, nu unul adevărat.
Dar despre poveștile care au rămas, până acum, nescrise? Ce povești vă bântuie prezentul, ce cărți așteaptă să fie scrise?
Oho, asta-i altă poveste! Aici e mai complicat… deci e foarte simplu: am terminat zilele astea, într-o formă aproape definitivă, care mai are nevoie de ceva corecturi, un nou volum de povestiri. Caut editor. Aviz amatorilor! Caut editor motivat, cu distribuție națională în librării și cu posibilități de promoție reală, care să nu invoce chiar nonstop umbra protectoare a regizorului MM; pentru că, în umbra asta, autorul de carte riscă să apară ca o umbră a umbrei. Dar… asta e! Cel puțin, deocamdată. Lucrez, de asemenea, la un volum de prozopoeme. Îl voi termina până la toamnă. Și, ca să mă laud puțin, am și un roman „pe țeavă”. Nu mai lung de 150 pagini, promit!
La început de tot și câțiva ani buni după aceea, teatrul a însemnat pentru tânărul în care abia dacă mă mai recunosc o cale de a ieși din singurătate ‒ de a fi împreună cu ceilalți. Acum știu că asta a fost o iluzie. Nu însă și faptul că în exercițiul cotidian al meseriei noastre, dacă ai puțin noroc, reușești să dai și să primești continuu energie vitală ‒ iar acest schimb e de invidiat, acest schimb îți arată că îți trăiești viața din plin. Oricum, simplu spus, teatrul, cu tot ce presupune el, chiar dacă e o iluzie… măcar e o iluzie pe care merită să o trăiești până la ultima consecință.
„Oricât de sfânt ar fi, idiotul nu va intra în Împărăţia Cerurilor. Omul trebuie să se mântuiască şi din punct de vedere intelectual”, zicea Swedenborg. Cum comentați o astfel de afirmație, dacă o punem în legătură cu prezentul societății românești, de exemplu? Cum ar arăta ea văzută prin ochii lui Emanuel Swedenborg?
După cum presupun că știți, în primăvara lui 2013, la Teatrul Național din Iași, am realizat un spectacol (text și regie) intitulat „Domnul Swedenborg vrea să viseze”. Dacă aș fi știut mai multe despre ce crede Domnul Swedenborg în legătura cu una sau alta, aș fi spus în spectacol. Dar… Swedenborg e ca un ochean. Putem vedea lucrurile, prin ocheanul (ochii) lui, în mare, în mai mare sau în foarte mare, după cum le putem vedea ‒ dacă întoarcem ocheanul și privim invers prin el ‒ în mic, mai mic, sau foarte, foarte mic. Swedenborg îți permite să-l întorci pe o parte sau alta ‒ ca pe un ochean. În același timp, cu toate că a plecat dintre noi, face parte dintre cei care continuă să răspundă la întrebări. Vă sugerez, așadar, să-l întrebați pe el. Așa am procedat și eu. Și Domnul Swedenborg nu m-a dezamăgit. Nu o să vă dezamăgească nici pe dumneavoastră.
Cum arată teatrul secolului XXI văzut prin ochii lui Mihai Măniuțiu?
Vă mulțumesc pentru faptul că-mi atribuiți capacitatea miraculoasă de a vedea peste 50-60 de ani. Răspunsul e: nu am nici cea mai vagă idee. Nu sunt un vizionar teatral. Dar știu ce nu aș vrea să văd, dacă fantoma mea ar reveni peste o jumătate de veac într-un teatru. Nu aș vrea să văd că textul dramatic e redus la o bâlbâială agramată. Nu aș vrea să văd proiecții de corpuri în loc de corpuri. Nu aș vrea să văd că magia suflului viu a fost complet înlocuită de hipertehnologie (ca în filme, unde o ador). Nu aș vrea să văd ideologia substituindu-se neliniștii și poeziei. Nu aș vrea să văd că spectatorii sunt conectați mai știu eu cum la eveniment, dar nu mai e nimeni în sală și nimeni nu se mai duce după aceea la un bar să vorbească despre ceea ce i s-a-ntâmplat cât a fost în sala de teatru. Și, mai ales, nu aș vrea să văd nicio formă dominantă de teatru, ci zeci-sute-mii de forme, în exuberantă multiplicare.
Nu aș vrea să văd că textul dramatic e redus la o bâlbâială agramată. Nu aș vrea să văd proiecții de corpuri în loc de corpuri. Nu aș vrea să văd că magia suflului viu a fost complet înlocuită de hipertehnologie (ca în filme, unde o ador). Nu aș vrea să văd ideologia substituindu-se neliniștii și poeziei. Nu aș vrea să văd că spectatorii sunt conectați mai știu eu cum la eveniment, dar nu mai e nimeni în sală și nimeni nu se mai duce după aceea la un bar să vorbească despre ceea ce i s-a-ntâmplat cât a fost în sala de teatru. Și, mai ales, nu aș vrea să văd nicio formă dominantă de teatru, ci zeci-sute-mii de forme, în exuberantă multiplicare.
V-aș ruga, pe de altă parte, să ne întoarcem în trecut o clipă. V-ați dorit, uitându-vă la un spectacol sau lucrând, să opriți timpul în loc?
Nu. În schimb, amintindu-mi anumite episoade din viața mea, aș dori, fără a interveni radical în evenimente, fără a le modifica, să le pot dilata temporal. Asta și fac, de fapt, atunci când scriu. În teatru, asemenea jocuri sau strategii nu sunt admise. Teatrul e fulgurație, scriere pe nisip, iar eu unul abia aștept să vină valul și să-mi șteargă „scrisul teatral”. Tot ce e teatru trebuie să dispară înainte de a dispărea toate celealte.
Pentru cine faceți teatru?
Cred… dar nu sunt sigur… că pentru cei singuri și neliniștiți. Atât cât presiunea economică (din ce în ce mai puternică), pusă pe proiecte, mi-o îngăduie, încerc să fac un teatru de tip exorcistic, care să vindece răni și să ne lecuiască de visele rele care ne bântuie. Și sunt tentat, totodată, din ce în ce mai mult, de un teatru cu accente în egală măsură metafizice și divertismentale. Divertismentalul nu mă mai respinge. Dimpotrivă. Îi găsesc, zi de zi, tot mai multe virtuți curative și metafizice.
Ce a fost teatrul pentru dvs. la început de drum? Ce este el acum?
La început de tot și câțiva ani buni după aceea, teatrul a însemnat pentru tânărul în care abia dacă mă mai recunosc o cale de a ieși din singurătate ‒ de a fi împreună cu ceilalți. Acum știu că asta a fost o iluzie. Nu însă și faptul că în exercițiul cotidian al meseriei noastre, dacă ai puțin noroc, reușești să dai și să primești continuu energie vitală ‒ iar acest schimb e de invidiat, acest schimb îți arată că îți trăiești viața din plin. Oricum, simplu spus, teatrul, cu tot ce presupune el, chiar dacă e o iluzie… măcar e o iluzie pe care merită să o trăiești până la ultima consecință. După care, trebuie să te duci la culcare. Tuturor, noapte bună!
Foto Nicu Cherciu
Print