Mihai Munteniţă: Şansa reală este să fii recunoscut ca fiind talentat

De ce aţi hotărât să participaţi la Gala HOP?

Încă din anul III mă gândeam că primul lucru pe care va urma să-l fac după ce termin facultatea va fi să mă pregătesc pentru Gala Tânărului Actor HOP. În anul III, eram doar „student la actorie”. Am absolvit facultatea în anul 2008, la clasa prof. dr. Adrian Pintea. Am făcut doar trei ani cu domnul Pintea, dumnealui plecând dintre noi în vara anului 2007. În ultimul an am lucrat „A douăsprezecea noapte” de William Shakespeare cu domnul Mihai Constantin, actor al Teatrului L.S. Bulandra din Bucureşti, care ne-a fost asistent încă din anul III. În piesa respectivă am primit un rol destul de mic, piratul Antonio, cu care nu puteam să îmi susţin examenul de licenţă, pe care l-am dat cu rolul titular din „Hamlet”, într-un spectacol în regia domnului Cătălin Naum, care s-a jucat la Teatrul Studenţesc „Podul”.

Imediat ce am terminat cu examenele de licenţă, de-acum ca „tânăr actor”, am devenit apt pentru Gala HOP. Gata cu „studentul” Mihai Munteniţă! Eram „tânărul actor”! Prima dată, pentru că acum, în 2012, este a treia oară când încerc, m-am dus „izmene pe călător”, adică nepregătit, cu un monolog dintr-o piesă în care făceam eu figuraţie la Naţional („Eduard al III-lea” în regia regretatului Alexandru Tocilescu), combinat cu un alt monolog cu care aplicasem pentru angajare la Teatrul Mic. Cele două nu se prea potriveau, eram cam debusolat după ce ieşisem din şcoală, aşa că am picat la prima preselecţie. M-a cam dat peste cap insuccesul, ceea ce m-a făcut să pierd şi examenul de admitere la Master. În vara lui 2008 nu prea mi-a mers bine. Am făcut o pauză în 2009 şi în 2010, iar în 2011 m-am dus din nou, de data aceasta cu doi colegi care de-abia terminaseră, dar nici atunci nu am avut mai mult noroc, pentru că de data asta ei erau „debusolaţii”.

Am ajuns în 2012. De-acum baremul de participare include pentru ultima dată anul absolvirii mele, aşadar, în 2013 nu voi mai putea participa, lucru care a reprezentat motivaţia de care aveam nevoie şi care m-a făcut să trec de preselecţie. De ce am hotărât să particip, de fapt? Pentru că, deşi acum nu i se mai dă atenţia cuvenită, Gala Hop este până la urmă Gala Tânărului Actor. Este o Gală. Aici vin cei mai buni dintre cei buni, nu? Este un concurs, un examen, o probă. Aici ai şansa să îţi măsori nivelul de pregătire cu ceilalţi proaspăt absolvenţi de actorie. Aici este ca la olimpiadă. Stresul unui concurs ca acesta întrece stresul unei premiere la teatru. Iar eu sunt înnebunit după stres.

Ce şanse reale consideraţi că vă oferă acest concurs?

Şansa imaginară a acestui concurs este, pe de o parte, aceea că un grup de oameni de teatru te pot vedea şi te pot recomanda mai departe şi, pe de altă parte, la HOP te poate vedea un regizor care să te distribuie la un moment dat după concurs. De angajare într-un teatru după prestaţia de la Gala HOP nu se mai poate vorbi, posturile în teatre fiind blocate. Ca să fiu sincer, nu cred că există nicio şansă reală pentru nimic. Ce şansă reală ai dacă te duci la Olimpiadă? Dacă eşti bun, iei o medalie! Dacă eşti cel mai bun, iei una de aur şi după primeşti o compensaţie din partea guvernului ţării tale. Aici, dacă eşti cel mai bun, iei un premiu, dar asta nu îţi garantează că mai târziu vei fi distribuit sau că vei lua o compensaţia din partea Ministerului Culturii. A mă ghida după şanse reale este un tip de gândire care nu mă caracterizează. Şansa reală este să fii recunoscut ca fiind talentat, iar asta nu e puţin lucru pentru nimeni.

Încercaţi să realizaţi un autoportret la acest moment al existenţei voastre în teatru.

Joc din 2003 la Teatrul Studenţesc Podul, iar din 2008 sunt colaborator al Teatrului Naţional din Bucureşti. La primul am jucat în câteva zeci de spectacole roluri ca Hamlet, Claudius, Romeo, Oedip, Dragomir din „Năpasta”, Chiriac din „Noaptea furtunoasă” etc. La Teatrul Metropolis am jucat într-un spectacol regizat de Gelu Colceag, „Tarelkin”. La TNB am jucat în „Eduard al III-lea” regia Alexandru Tocilescu, „Macbeth”, montat de Radu Penciulescu, „Vizita bătrânei doamne”, în regia lui Alexander Morfov, „Biloxi Blues”, în regia lui Mircea Rusu, iar ultima premieră a fost cu „Două loturi” în regia lui Alexandru Dabija. Cam asta este experienţa mea în materie de roluri jucate. Pot să spun despre mine că nu am mare talent de actor. Nu strălucesc pe scenă. Nu am dus în spate până acum un spectacol pe o scenă profesionistă, aşa cum am dus la „Pod”. Cred că în primul rând e nevoie de foarte multă experienţă pentru a putea ajunge acolo şi a te menţine, iar în al doilea rând este nevoie de disciplină. Şi mai e ceva: în teatrul profesionist este mai greu, dacă nu ai vârsta personajelor. Nu poţi juca Pampon într-un teatru profesionist la 20 de ani şi să fii veridic. Depinde de cum arăţi!

Care sunt cele mai mari dificultăţi pentru un tânăr care termină acum facultatea de teatru?

Dacă nu are răbdare, dificultăţile sunt foarte mari. Nu este obligatoriu ca după ce iese din facultate să joace alături de un mare actor cum este Victor Rebengiuc sau Horaţiu Mălăele. Cel mai greu e să conştientizeze că trebuie, pentru început, să demonstreze că este bun şi bine pregătit. Foarte puţini (sau niciunul!) directori de teatru sau regizori i-au văzut examenele de clasă în care a fost, poate, foarte bun. Acum trebuie s-o ia cam de la zero. Iar asta înseamnă să înceapă făcând figuraţie la un mare teatru ori să îşi adune colegii şi să facă spectacole de „cafenea” sau de „apartament” ori să plece în provincie. Dar eu cred că ora exactă se dă de la Bucureşti. Aşa că, dacă vrea să rămână aici, trebuie să aştepte. E imposibil ca un tânăr actor bun, cu vocaţie, să nu fie remarcat la un moment dat. Poate imediat ce a ieşit din facultate, poate mai târziu. Nu există reţetă.

Ar mai fi o problemă: cea legată de bani. Este greu să rezişti tentaţiei de a intra într-un proiect mediocru atunci când n-ai ce mânca. Există riscul de a te compromite. E greu să faci artă cu stomacul gol, dar, cu toate astea, unii se călesc dormind prin teatre, mănâncând doar pâine cu salam şi reuşesc. Repet: nu există reţetă! Nu ştim!

Care este cea mai mare problemă a sistemului din teatrul actual?

Îmi este greu să identific vreo problemă. Sigur că lucrurile nu sunt roz. Poate că unii se plâng că nu joacă destul sau că nu sunt teatre. Sau că arta teatrală nu mai este ce a fost odată. Sau se plâng că tinerii sunt nepregătiţi, iar bătrânii sunt imposibili. Alţii sunt supăraţi că actorii bătrâni nu îi lasă pe cei tineri să se afirme. Actorii sunt prost plătiţi etc. Nu vreau să ignor aceste probleme, ele există. Dacă mă gândesc la ele prea mult, risc să devin nesuferit. Nemulţumiţi au existat de când lumea. Mi-e greu să cred că, dacă voi fi nemulţumit, voi rezolva ceva. Eu cred că, dacă în spaţiul din jurul meu îmi fac treaba cât mai bine şi sunt profesionist, lucrurile nu au de ce să meargă rău. Dacă vin la timp la repetiţii, dacă nu îmi pierd nopţile, dacă îmi învăţ textul imediat, dacă respect indicaţiile regizorului şi încerc să le fac cât mai bine, atunci actoria este salvată, teatrul merge bine, iar sistemul nu are nicio problemă.

O problemă ardentă ar putea să o constituie fuga după succesul imediat şi după bani, dar astea, vorba lui Caragiale, „sunt vechi, dom’le!”.

Propuneţi o soluţie, oricât de utopică, pentru ca sistemul teatral să funcţioneze mai bine.

Actorii să vină la a doua repetiţie cu textul învăţat.

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.