„A fost universitatea mea” – îi place lui Mikhail Baryshnikov să spună despre prietenul lui Joseph Brodsky, poetul rus emigrat în Statele Unite în 1972 și distins cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1987. Lui, spunea celebrul balerin, îi datorează o formă de educație înaltă pe care profesia de balerin nu i-ar fi oferit-o. Brodsky este cel care, odată ajuns la New York, avea să-l introducă în cercurile literare importante ale momentului…
În 1974, când Mikhail Baryshnikov a ajuns în SUA, proaspăt evadat dintr-o Rusie întunecată și apăsătoare, unul dintre primii artiști pe care avea să-i întâlnească era Joseph Brodsky, a cărui poezie o cunoștea și o iubea din țară, dar pe care nu-l cunoscuse personal niciodată, pentru că prietenii refuzaseră să i-l prezinte din motive foarte concrete. „Dacă aș fi avut o relație de prietenie cu el, asta m-ar fi pus pe o listă neagră a KGB-ului. Și n-aș mai fi reușit niciodată să ies din Rusia”, avea să povestească el mai târziu. Însă, în 1974, de-abia descins din plin comunism, Mikhail Baryshnikov nimerea la New York direct la o recepție oferită de Rostropovich, unde avea să-l întâlnească pe Joseph – începutul unei frumoase prietenii…
În acea primă seară când s-au cunoscut, au mers împreună pe jos până în Greenwich Village, unde Brodsky se întâlnea de obicei cu prietenii lui. Ore întregi au băut cafea și au povestit. Și timpul nu le-a ajuns niciodată să-și termine poveștile, în următorii 20 de ani. Iar spectacolul cu care Mikhail Baryshnikov a venit în acest an la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu „Brodsky/ Baryshnikov”, în regia lui Alvis Hermanis, este continuarea acestei prietenii și a acestor discuții superbe despre poezie, despre viață și moarte, despre singurătate, despre Rusia, despre tristețe, despre dans, despre artă, despre nimic… „Îi plăcea la nebunie să mergem pe chei, pentru că-i aminteau de Leningrad”, povestește Baryshnikov. Leningrad, orașul unde Brodsky s-a născut în 1940, și al cărui gust a rămas prezent în versurile lui. „În opera lui”, spune Mikhail, „există foarte multe poeme despre apă. A lucrat la un adevărat nivel metafizic al apei: apropierea ei, culoarea, esența. Apa este biserica lui, pentru că a crescut cu râul Neva”.
„Brodsky/ Baryshnikov” nu este un spectacol de dans, deși o mare parte din el se bazează pe gest și pe mișcare. Însă în montarea lui Alvis Hermanis, Baryshnikov aduce într-o formă pură însăși poezia. E simplu, iar impactul este teribil, ca o lovitură în inimă, al cărei impact îl resimți încă mult timp după ce ai ieșit din sală. Pe scenă e construit un fel de foișor din altă lume, în stil art-nouveau – ar putea fi un foișor al unui apartament din vechiul Sankt Petersburg – păstrând patina timpului și lăsând senzația că bătrânețea și moartea se insinuează din fiecare colțișor. Mikhail Baryshnikov intră în scenă cu o valiză din care scoate încet un ceas, o sticlă și un volum de poezii din care citește. Timpul și dezastrul pe care-l lasă el în urmă, bătrânețea, moartea iminentă și întreaga poezie a urmelor pe care le sapă timpul în oameni și în lucruri, toate sunt încarnate în fiecare dintre imaginile din care e compus spectacolul „Brodsky/Baryshnikov”. Baryshnikov nu dansează aici atât cât și-ar fi dorit poate cei care-l așteptau pe scenă pe marele balerin. Doar câteva mișcări, din când în când, înăuntrul „coliviei” vechi, în timp ce, dintr-un fel de magnetofon se revarsă vocea lui recitând poezii, aproape ca o incantație. Și cuvintele curg, aproape că n-ai nevoie de supratitrare ca să le înțelegi sensul, în timp ce el dansează… Din când în când se revarsă o muzică stranie, alteori ies scântei din panoul electric și lumina se stinge în foișor, instalându-se un fel de moarte. Cavoul unui timp și al unor povești poate netrăite, metaforă perfectă a vieții și a morții și, mai ales, a drumului spre moarte. O frumoasă „împrietenire” cu moartea…
Însă imaginea cea mai puternică din întregul spectacol, pe care s-o iei cu tine până la capătul lumii, rămâne cea în care Baryshnikov își dezvăluie corpul. Își scoate cămașa și vesta și simți cu toată ființa că acolo e un act de curaj. Curajul de a-și arăta corpul atât de celebru pe toate marile scene ale lumii și care azi e cel al unui bărbat de 69 de ani, curajul de a încarna această teribil de seducătoare poezie despre timpul care macină încet totul. Iar imaginea lui Baryshnikov, fragil și în același timp atât de puternic, îți lasă un nod amar în gât pentru încă o sută de ani… În fond, întregul spectacol este o experiență profund intimă: ca o conversație între Baryshnikov și prietenul lui dispărut.
„Îmi amintesc vocea lui”, povestește Baryshnikov. „Îmi amintesc vocea lui când citea. Și uneori mă ruga să-i citesc poemele. Îmi spunea: <Vreau să aud cum sună rostit de o altă voce. Te rog, citește-mi-l!>” Și în aceste lungi întâlniri și lecturi se află, cu siguranță, începuturile spectacolului, pe care norocoșii l-au putut vedea la FITS 2017.
Print