Miklós Bács: „80% din spectacolele de azi, am curajul s-o spun, sunt proaste”

Pe data de 25 noiembrie, a avut loc la Librăria Humanitas Cișmigiu o nouă dezbatere publică în cadrul Întâlnirilor Yorick, eveniment al cărui invitat a fost actorul și profesorul Miklós Bács. „Este actoria o artă?” a fost tema serii. Despre meseria și arta actorului, despre muzică, despre întâlniri majore în viață, despre maestru și discipol, iată câteva dintre subiectele care au fost abordate, într-o sală neîncăpătoare, într-o discuție moderată de Monica Andronescu.

Întrebarea „Este actoria o artă?” e un bun punct de plecare, pentru că am câteodată impresia că, și în interiorul breslei, dar și în afară, plutim în niște concepte vagi. Câteodată nu găsim un numitor comun nici noi, cei care lucrăm în meseria asta – și atunci e evident că nici publicul nu are cum să înțeleagă unele derapaje sau unele mecanisme ale teatrului cum ar fi actorul, fără de care – întotdeauna o spun cu mândrie – nu ne putem imagina teatrul. E, desigur, o mare mândrie, dar, pe de altă parte, o responsabilitate imensă. Iată, am zis, un punct bun de plecare pentru o discuție: Oare ce văd spectatorii în actor? Oare cine este actorul?

„Trebuie să recunoaștem, suntem niște escroci! De fapt și de drept, noi nu avem o meserie…”

Formulând tema, m-am dus înapoi la primii pe care i-a bântuit ideea asta, mai exact la Platon, care nu ne-a prea iubit. Îl și înțeleg de ce, e normal: nu e bine să te pui cu acest animal ciudat care este actorul, pentru că nu poți să știi cum reacționează și de aceea e periculos. S-ar putea câteodată să-ți dea peste cap tot sistemul de valori, toate credințele, toate ideile sigure. Platon cam asta face în „Ion”, unde Socrate și Ion dezbat exact această problemă. Venind de la un mare concurs dat în cinstea zeului medicinii, unde a participat ca rapsod, și tare mândru că a luat premiul întâi, Ion se lasă păcălit de Socrate, care, desigur, știind calitatea narcisistă a actorului, îl lingușește și-i spune „Tare vă invidiez pe voi, actorii! Sunteți și frumoși, vă îmbrăcați frumos, vorbiți foarte frumos, ieșiți pe scenă în fața mulțimii, înțelegeți autorii, știți ce spuneți, sunteți foarte de invidiat!” Și, sigur, Ion cade în capcană și-i răspunde: „Absolut! Suntem centrul universului! Fără noi, n-ar putea existat aproape nimic.” Și atunci Socrate pleacă la un drum cu el, demonstrându-i încet, încet sau mai degrabă punându-i întrebarea: De fapt, ce faci dumneata? Care e meseria ta? Și încep îndoielile. Întrebarea rămâne deschisă: Oare avem noi, actorii, o meserie? Asta presupune că avem un obiect al muncii, la cel mai simplu nivel. Medicul se ocupă de bolnavii. Muzicianul lucrează cu sunetele, un plastician, cu formele și culorile etc. Dar oare cu ce lucrează actorul? Dacă e o meserie, zice Socrate, se presupune că se învață un singur lucru. Cu oamenii lucrează și medicul, cu stările emoționale lucrează toți artiștii, cu cuvintele lucrează și scriitorii, cu sufletul lucrează și preoții și toți artiștii… Deci, până una-alta, mi-am zis, trebuie să recunoaștem, ca și Ion, suntem niște escroci! De fapt și de drept, noi nu avem o meserie! Și Socrate ne dă o mână de ajutor și zice: „Hai să te mai îmbunez eu și te las să alegi. Ai o meserie sau ești posedat de har divin?” Ce face actorul la lingușeala asta? Sare imediat și spune: „Am har divin. Dumnezeu se pogoară în mine. Harul începe să lucreze și de-acolo e clar ce meserie am.” Iar aici intervine problema mea. Dacă e așa înseamnă că numai foarte puțini ar avea dreptul să practice această meserie. Ce ne facem noi, ceilalți, care nu aveam har? În toate artele, geniile nu se nasc tot timpul. Un Mozart nu se naște de două ori pe săptămână. Dar la noi, la actori, da! Noi suntem cu toții foarte talentați, ieșit din comun de prezenți, pricepuți, atractivi, cu charismă, hăruiți. Pe mine, asta, pe undeva mă deranjează… O simt mai mult ca pe o batjocură, căci și Socrate așa făcut-o, pentru el harul divin însemnând un om posedat, mai simplu spus, nebun. Fapt pentru care a zis: „Mulțumesc. M-am nevoie de voi în republica mea. N-am nevoie de voi în cetate, pentru că n-aveți o meserie.” Și eu am început să mă întreb: Și dacă i-aș demonstra lui nenea Platon că, ba da, am o meserie? Dar ce ar putea fi ea?

„Unele lucruri n-au voie să fie numite. Iahve nu e numit niciodată…”

Sigur, teatrul pare un amalgam de lucruri: e și muzică, și scenografie și text etc. Când sunt de toate, știm cu toții, asta înseamnă nimic – e un ghiveci și ceva nu funcționează. Ceva trebuie să fie din techné, pentru, că altfel, n-ai putea „preda”. Harul nu poți să-l predai și, slavă Domnului, nici să-l iei și nici să-l dai. Atunci, ce ar fi specific pentru noi, actorii? Totdeauna îi întreb pe copii la primul curs ce definiției ar da pentru „situație”, de pildă? Și te trezești că 20 de studenți sau 20 de tineri actori dau 20 de răspunsuri, mai mult sau mai puțin apropiate.  Iar eu le zic așa: „Bun. Acum gândiți-vă că le cerem membrilor unei orchestre să definească do major. Dacă am obține 20 de definiții, cum ar putea ei să cânte împreună? Cum de reușim noi să cântăm împreună, când până și limbajul nostru e așa de diferit, încât prin același concept înțelegem 200 de lucruri?” E o problemă reală și din cauza ei regizori mari s-au retras din creație, pentru că au simțit că le trebuie un timp enorm să dezvolte un limbaj cu o trupă nouă și nu le mai ajunge timpul pentru creație. Regizori mari, precum Anatoli Vasiliev, și-au spus: „E clar. Până nu fac un pas înapoi să fac pedagogie, care e mama artelor, n-am ce să caut în regie, pentru că nu funcționează.” Ce poate să fie acest instrument cu care lucrăm noi? Atunci, poate că cel mai simplu ar fi să ne gândim la cum ne numim. De ce ne numim „actori”? Domnul Cojar a dat o definiție foarte bună și concretă: actoria este o actualizare. Și cam același lucru la toate artele – actualizezi ceva. Din miliardele de feluri de Hamlet, concretizezi, actualizezi unul dintre ele când îl interpretezi. Poate un lucru mai adânc este acest phenomenon care ne caracterizează și care se numește, în opinia mea, acțiune. Nu acțiune în concepția simplă, fizică, ci ca phenomenon, ceva ce n-ai putea să definești. Noi, oamenii de teatru, mai ales actorii și mai ales profesioniștii, mai avem o ciudățenie: vrem să denumim lucrurile, ținem cu dinții să le dăm un nume. Da, dar un specialist, zicea, bătrânul Vasiliev, știe că unele lucruri n-au voie să fie numite. Iahve nu e numit niciodată. N-ai voie nici să-l scrii, nici să-l numești, pentru că e un phenomenon, ceva ce există numai în secunda în care apare. Despre astfel de mișcare vorbesc – actorie e o mișcare, ceva generat de un om în fața altor oameni, care, sub titlul de phenomenon, există doar într-un timp limitat, într-un loc limitat și are o definiție: este sau nu este.

„Sunt genial! Dumneata chiar nu înțelegi nimic!”

E interesant de văzut, de exemplu, de ce unele spectacole ne plac și altele nu. Sigur, poate să fie vorba despre gust. E o durere, dar trebuie să recunoaștem că la ora actuală 80% din ceea ce noi facem, ca actori, e fără valoare. Sigur, o putem îndulci. Putem spune: „Sunt genial! Dumneata chiar nu înțelegi nimic!” Dar, dacă stăm să ne uităm atent, și noi, cei care practicăm meseria, și spectatorii, cu toții înțelegem – sunt convins – că ceva lipsește. Mă duc la un spectacol și îmi place forma, o înțeleg cu mintea, pot să explic de ce e interesant, și totuși mă duc acasă cu un ușor sentiment că ceva lipsește. Eu bănuiesc că lipsește această acțiune adevărată, care, din păcate, nu totdeauna se naște și care e îngrozitor de greu de născut, de condus, de susținut, de înfăptuit. E foarte greu pentru un actor. „Dar Birlic de unde știa de teoriile matale?”, m-ați putea întreba. Ei bine, actorul hăruit are simțul acestor lucruri fără să trebuiască să le cerceteze, e un animal scenic, le simte, știe foarte bine când o mișcare e reală, iar gândul e tot o mișcare, existența e tot o mișcare, liniștea e o mare mișcare. Iată de ce ne e frică de liniște. Încercați să tăceți în grup cinci minute, într-un spațiu, și o să vedeți ce groaznic e. Iată, nu am curajul să mă opresc acum și să stăm în tăcere trei minute. În liniște observi mai bine acțiunile și te sperii de ele. Temerea mea e că, dacă nu avem o discuție despre astfel de probleme fundamentale, nici nu știm ce să căutăm, nici noi, profesioniști, nici publicul.

„Publicul e un animal care în subconștientul lui simte”

Publicul e un animal care în subconștientul lui simte. Momentele mari, momentele incredibile care ne-am marcat, îl fac să rezoneze. Publicul – organic, animalic – simte când un lucru capătă mișcare. Atunci trăiești acea plăcere pe care un spectacol de teatru ar trebui să ne-o ofere tuturor – un fel de catharsis, dacă vreți, chiar și pentru actorul care joacă. Catharsis-ul de obicei e rezervat publicului, noi suntem profesioniști și trebuie să tăiem firul. Eu nu cred însă asta, ci cred că poate fi cathartic pentru ambele părți.

„Arta nu este democratică, slavă Domnului! Nu suntem egali și n-o să fim niciodată”

Totdeauna am avut impresia că discuțiile despre teatru că sunt foarte frumoase, dar găunoase: „mirificul”, „trăirile mele interioare”, „sfânta scândură”. Îmi bucură sufletul, sigur, dar mă întreb, exact ca Socrate: aș putea să spun ceva concret despre actorie? Sigur, asta nu șterge deloc realitatea harului divin, în care și eu cred. Arta nu este democratică, slavă Domnului! Nu suntem egali și n-o să fim niciodată. Unii actori sunt mai talentați, alții mai puțin. Cred în har, dar nu cred că există fără meșteșug sau invers. Harul este o temă închisă, despre care nu ai ce să discuți, pentru că el există sau nu. Dar despre partea de meserie e obligatoriu să ne întrebăm. Asta, și pentru a putea face un sistem de valori, care nu există în lipsa unui punct fix. Nu am cum să schimb lumea, dacă nu am punctul să răstorn lumea. Disperarea mea e să caut acest punct din care să mișc lumea. În subconștient, totuși, cădem de acord. În adâncul sufletului nostru, știm că sunt puncte în care toate orgoliile se șterg, absolut totul se șterge, și cădem de acord că acum a fost ceva, acum s-a născut ceva. Deci există ceva care ne poate uni. Problema e s-o recunoaștem. Ca profesionist, nu pot să ies de la un spectacol și să zic, când ies, că mi s-a ridicat părul pe mână. Doamna Lena de la colțul străzii are tot dreptul s-o facă, dar eu n-am voie. Nu-mi pot imagina un actor, un muzician care să nu poată să facă o analiză concretă a unui artefact. Iar teatrul, ca și celelalte arte, este un artefact.

„Nu cred că această meserie se poate învăța, dar se poate interoga”

Eu tind să cred că nu predau, ci că doar mă interoghez pe mine însumi cu niște colegi mai tineri. Nu cred că această meserie se poate învăța, dar se poate interoga. Sigur că un actor are nevoie de un martor care să-i fie prezent în devenire. Atât. Nu poți să descoperi meseria asta singur în cămară, oricât de mult talent ai avea. Dar martor nu înseamnă profesor și nicidecum public, iar copiii înțeleg greu, la început, că e o mare diferență între a fi martorul unei deveniri și a fi publicul ei. Publicul cere, publicul are nevoie de ceva. Martorul nu are nevoie de nimic, doar e acolo pentru tine. Atât. Dar nici nu te poate ajuta decât interogând și interogările, credeți-mă, n-au legătură nici cu cariera, nici cu vârsta, ci sunt aceleași.

„Eu, personal, nu pot să cred că harul divin vine pe etape – 10 ani vine, 20 nu!”

Eu nu văd diferențe între generațiile de actori de la noi, dar noi avem un talent fantastic să punem problemele de prisos. Eu, personal, nu pot să cred că harul divin vine pe etape – 10 ani vine, 20 nu! Cantitatea de har uman e constantă.  Nu cred că există o generație tânără lipsită de har și una veche care să fi avut har din plin. Nu văd vreo diferență de har. Văd, în schimb, diferență de atitudine, dar e normală. E din ce în ce mai greu să te apropii de meseria asta, care cere, cumva, asceză față de ce se întâmplă în cotidian. Drumul de la lumea reală la o realitate scenică mie mi se pare din ce în ce mai greu. E din ce în ce mai greu să-i atragi în această nebunie a meseriei. E singurul lucru pe care un profesor ar putea să-l facă: să le deschidă această ușă, să le dea speranță. Nu poți face teatru numai cu genii, ai nevoie și de actorul de mâna a doua, cum sunt eu. Nu harul e problema, ci cât de profesionist și folosibil pot să devin. Dacă există meserie, ține de alegere și este posibil. De obicei foștii mei studenți, colegii mei, înțeleg. Și de aici și reușita. Ea nu vine neapărat din harul pedagogic sau din harul lor divin, ci din această perpetuă întrebare despre meserie și din atitudinea pe care o au față de ceea ce fac. Orice regizor sare de zece ori la unul care caută și vrea să lucreze decât la unul care e talentat, dar… are puțină treabă și revine el peste cinci minute…

„Eu nu sunt adept al artei sociale, al artei angajate”

Cred că arta în sine are capacitatea să schimbe multe lucruri chiar și în turnul ei de fildeș. Are puterea asta. Eu nu sunt adept al artei sociale, al artei angajate. E, repet, o alegere personală. Fiecare artist își găsește, probabil, calea. Socialul oricum vine peste noi. Și eu termin cursurile și ies afară. Trăiesc în el și, ca om, ca membru al unei societăți fac ce pot. Dar nu cred că, angajându-mi arta, pot să schimb. Slujindu-mi arta, da, pot. Devenind un bun profesionist, creând aceste momente care realmente te pot schimba pe viață, da, pot. Dacă e făcută bine, arta va avea putere, va atrage.

„Simțim cu toții nevoia unei alte lumi”

Simțim cu toții nevoia unei alte lumi. Nu cred că există ființă umană pe pământul ăsta care nu și-ar dori altceva. Și cei mai fericiți, și cei mai bogați oameni au în străfundul sufletului lor o dorință de altceva. Iată de ce arta n-o să aibă cum să piară niciodată. Sigur, într-o timp istoric poți s-o amuțești, poți să te debarasezi de ea. Dar întrebarea e până când reziști. Ce viață mai e aia, care nu-ți oferă șansa unei alte lumi? Arta n-are nevoie de prozeliți, ca Biserica. Oamenii vor veni natural spre ea, cred eu, ca și spre credință. Când o impui, nu faci decât opusul. Când o lași la liber, oamenii simt nevoia… chiar de a se ruga cel puțin o dată în viață. Vine o clipă în viață când și cel mai necredincios o să-și împreuneze mâinile și vine un moment când și cel mai brutal om o să zică: „Poate o muzică nu-mi strică, poate un tablou nu-mi strică, poate o piesă de teatru nu-mi strică…”

„Pentru mine, tatăl meu este un model de om posedat, vorba lui Platon”

Fac o mărturisire: nu mă pricep la muzică deloc. E una dintre marile mele rușini, pentru că am doi părinți muzicieni. Știți cum e în familie: cei din afară văd ceva în tatăl tău, tu vezi altceva.  Pentru mine, tatăl meu, Ludovic Bács, este un model de om posedat, vorba lui Platon. Am putut să văd cu ochii mei ce înseamnă marele dar al lui Dumnezeu, să te facă să iubești ceva cu atâta ardoare cum a iubit el muzica. Probabil că, inconștient, asta mă și mișcă să găsesc un rost în ceea ce fac. Am avut acasă imaginea unui om posedat, un profesionist care iubea muzica mai mult decât propria lui viață și pentru care, în secunda în care deschidea o partitură, lumea reală dispărea, cu tot cu copiii și cu familia lui. Rămânea numai acea lume a lui. Înțeleg că s-a dovedit acum că, de fapt, muzica vine dintr-o lumea paralelă care există și ceea ce noi considerăm acum că a scris Mozart e doar ceva ce el a luat și ne-a adus mulțumită harului pe care l-a avut. Sunt convins că, în momentul în care începi să iubești ceva cu atâta ardoare, viața devine mai ușoară, lucrurile în jurul tău se schimbă fără să vrei să le schimbi, pentru că un om de genul acesta devine un ferment. E ca la Artaud: devine o ciumă. Tatăl meu ani de zile „a îmbolnăvit” cu muzica orchestre în jur, oameni, tineri, pentru o viață întreagă, probabil în subconștient dăruindu-le ceva de care a avut și el, la rândul lui, parte.

„A fost o alegere și prețul plătit e viața”

Eu nu știu de ce am dat admitere la Teatru, când a apărut și cum. Mi-a plăcut și a fost un drum mult mai lin decât meritam, că mi se face și frică câteodată. La mine a mers destul de ușor. Am intrat, m-au luat la Teatrul Maghiar, slujesc o cultură minoritară, deci loc am, am avut întâlniri cu regizori mari și colegi foarte buni din trupa extraordinară de la Cluj, totul a fost roz. Probabil că pe acest drum am câștigat și am pierdut viață. Nu e puțin lucru, dar depinde dacă accepți să plătești, pentru că nimic nu este gratis. A fost o alegere și prețul plătit e viața. În ungurește există o expresie care se traduce prin „barbar de profesie/ al profesiei”, care denumește omul care nu vede nimic altceva decât profesia lui. Mie îmi place conceptul. Tatăl meu era un astfel de barbar, nimic nu exista când era vorba de muzică. Ori alegi calea asta, ori pe cealaltă. Probabil că nu se poate să le alegi pe amândouă.  Dacă am vrut să renunț? Da. De multe ori. Și probabil că o să mai vreau. M-a frământat gândul eșecului. Dar, la un moment dat, nu mai contează. Nu mai contează, dacă îți slujește și dacă devii profesionist, dacă poți să trăiești ceva. Atunci, poate că ți se iartă și insuccesul sau poate că ai nevoie de el. Asta nu înseamnă că nu ai îndoieli și că poate nu te gândești că a fost o încăpățânare proastă.

„Da, am fost tentat să fac un pact ca Faust…”

Da, am fost tentat să fac un pact ca Faust… Mă tem că da. Pentru meseria mea… „Faust” a fost o experiență. A trebuit preluat în zece zile, iar eu când fac ceva mă întreb întotdeauna oare de ce apare asta în viață. Oare ce ar trebui să înveți din asta. Când mi-au propus, dacă mi s-ar fi dat un timp ce gândire și mi-ar fi zis „vă sunăm peste două săptămâni”, sută în sută aș fi zis nu. Era un act suicidal să accept, după zece ani de „Faust”, după maestrul Ilie Gheorghe, care era deja în mintea tuturor. E un act suicidar să-ți asumi riscul să ieși pe scenă după el. E un spectacol absolut genial, unul dintre cele care m-au marcat pe viață, cu creații extraordinare. Ofelia Popii este ceva ce vă asigur că rar veți vedea în ceea ce privește mișcarea, chiar dacă ea nu-și dă seama. E incredibil cum, după mai multe de zece ani, poate să recreeze mișcarea de fiecare dată. Câteodată, în timp ce joc, sunt un spectator genial, mă fură. Stau, pur și simplu, și mă uit la ea. Asta a cântărit în balanță când am acceptat, că moare ceva ce ar trebui să mai existe. Și mai era o circumstanță care mă zgândărea: oare cum ar putea un actor să preia o formă a unui alt coleg fără să fie imitație, dar să nu-i trădeze forma și să-și găsească existența în forma aia? Pentru mine, acesta a fost pariul.

Nu cred în explicația: „am avut un public foarte rău și din cauza asta nu mi-am putut face meseria”

Spectatorul face parte din mișcare. Nu degeaba se numește spect-actor. Când creația și adevărata mișcare se nasc, el automat face parte din ea și se mică odată cu întregul. Asta înseamnă o experiență comună care-l îmbogățește și pe cel care este pe scenă.  Numai că publicul înseamnă publicuri, care sunt mii. Dar asta nu influențează spectacolul. Dacă e meserie, n-ar avea voie s-o blocheze. Nu cred în explicația: „am avut un public foarte rău și din cauza asta nu mi-am putut face meseria”. E de datoria mea să mișc publicul, și nu invers. Eu sunt specialistul, iar publicul participă și vine cu mine. Sunt convins că un actor bun poate să convingă publicul. Arta adevărată mișcă oamenii și n-are nicio legătură cu nivelul de cultură. Am avut dovezi cu oameni simpli. Am putut să văd, mulțumită părinților mei, artiști foarte mari care mișcă publicul extraordinar. Oameni simpli, de la țară, ascultând Bartók, rămâneau cu gura căscată și nu se mai mișcau. Asta e și dovada că arta are un efect puternic, cert, în societate. Totuși, responsabilitatea e a mea, așa cum și responsabilitatea educării ar trebui să fie a mea. Noi, oamenii de teatrul, suntem singurii care nu avem discuții cu publicul. Câteodată rămân la discuții cu publicul după spectacole și văd că și actorii se simt prost, pentru că știu despre ce să vorbească, și publicul se simte prost, pentru că nu știe ce să întrebe. Țin minte din copilărie concertele de dimineață de la Ateneu – deschise, explicative. Or, noi ne permitem să nu facem asta, noi suntem actori „cu har” și noi mergem la o bere după și nu discutăm despre probleme.

„80% din spectacolele de azi, am curajul s-o spun, sunt proaste”

80% din spectacolele de azi, am curajul s-o spun, sunt proaste. Cauza este comoditatea, ca întotdeauna. Omul e făcut să fie comod. Dacă pot să trăiesc fără să depun energie, pentru ce să o depun. Un artist adevărat știe: cu cât dă mai multă energie, cu atât câștigă mai multă energie și că o muncă asiduă și grea pe partea tehnică îi poate asigura profesionalism. Contextul școlilor este greșit, pedagogia vocațională e băgată forțat într-un sistem academic unde nu-și are locul, pentru că nu este știință. Noi ar fi trebuit să avem o structură vocațională paralelă cu cea academică, o structură cu legile ei. După Revoluție am avut șansa asta.

„Viața mi-a dovedit, din fericire, că, dacă vrea cu adevărat, studentul va sparge peretele”

Știu că sunt sincer în ceea ce fac. Am încercat să nu mă mint și să nu îi mint pe studenți nicio secundă. Le spun de la bun început că habar n-am de nimic, că nu pot decât să mă întreb cu ei împreună, uman, pot să încerc să le fiu sprijin, pentru că au foarte mare nevoie câteodată de un om. Câteodată e mai mult omul în actul pedagogic. Tatăl meu avea o poveste de la Moscova legat de pedagogia vocațională. Cineva a întrebat un profesor de muzică și el a răspuns: studentul meu e închis într-o cameră, în întuneric total și dă cu capul de pereți, încercând să iasă; eu, ca profesor, pot să-i spun din când în când: „Nu da în peretele ăla! Încearcă-l pe celălalt!”, dar e maxim ce pot să fac. Cam așa e și la noi. Viața mi-a dovedit, din fericire, că, dacă vrea cu adevărat, studentul va sparge peretele.

„Arta se face cu maestru”

La patruzeci și ceva de ani, când mi-am dat seama că chiar nu mai înțeleg nimic din meseria asta, cu titlul de conferențiar în buzunar, am plecat în lume după regizorul Anatoli Vasiliev și am fost ciuca lui de bătaie doi ani de zile la workshop. Din cei peste o mie de profesori din toată lumea am fost aleși treizeci, de diferite vârste. Fiecare workshop se termina cu „Uitați-vă la el! Uitați-vă ce a făcut teatrul din el, cum a distrus un om talentat!” Și a avut dreptate. Îi mulțumesc foarte mult. Omul câteodată are nevoie să plece și asta le spun și colegilor mei tineri actori. Noi n-am avut posibilitatea asta, noi nu puteam face acest pas, dar ei au această mare calitate și școala nu trebuie decât să le deschidă apetitul pentru ceva și încrederea că, dacă vor, pot să facă ce le trece lor prin imaginație. Dacă îmi place o direcție, mă duc după omul ăla până la capătul drumului. Arta se face cu maestru. Chiar dacă ideea asta pare sovietică și murdară, eu în continuare țin cu dinții de ea. Asta e practica reală a unui artist. Totdeauna artiștii au avut nevoie de un maestru, pe care apoi să-l nege, să dea cu el de pământ, după ce-au stors totul din el. Așa se învață meseria asta. N-ai cum fără acest drum de la discipol la maestru, maestrul călcat în picioare, nașterea unui nou maestru. Trebuie să mergi cu curaj la cei mai buni din lumea asta. E incomod, recunosc, dar merită.

„Reușita foștilor mei studenți mă bucură și mă marchează”

Toată reușita foștilor mei studenți mă bucură și mă marchează. Ei nu realizează, dar nu ei, ci eu sunt câștigatul. Dacă nu reușești tu, măcar altul să reușească și asta ar fi bine să se înțeleagă în breaslă: important e să creăm, nu contează care dintre noi.  Iar când unul creează, trebuie să-l apărăm cu tot sufletul și cu toată puterea noastră. E ca dragostea, care e egoistă. Când iubești, te simți bine tu. Îmi iubesc meseria și îmi place să văd un spectacol care să mă răvășească, indiferent că-l fac eu sau altcineva.

Print

Un Comentariu

  1. Emi 09/01/2018

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.