Dintr-un capăt de scenă, Jacques și stăpânul său își fac intrarea direct în imaginația spectatorului, fără niciun avertisment, fără preludiu. Sunt două personaje care umblă bezmetice prin literatură și, fără să-și propună concret, cuceresc orice fel de public, cu viteza unei fotografii la minut – simplu, direct și la obiect. Expediția lui Jacques și a stăpânului său seamănă întrucâtva cu cea a lui Don Quijote și a lui Sancho Panza. Toți pășesc pe o cărare țesută din povești, care uneori cotește ușor spre absurd și fantastic, dar care revine la o singură linie dreaptă, în fața căreia se întrezărește scopul. La capătul drumului, Don Quijote se așteaptă să întâlnească iubirea, însă Jacques și stăpânul său se învârtesc într-un labirint concentric clădit din cuvinte și teorie, fiind conștienți de creatorul lor așa cum Augusto Perez din romanul „Ceața” de Miguel de Unamuno îi cere demiurgului său dreptul la existență și la o identitate, chiar și într-o lume fictivă. Însă pe scenă, Jacques și stăpânul său depășesc bariera imaginarului, căci teatrul se joacă de-a convențiile și de-a realitatea, iar personajele se pot apropia în sfârșit de spectatorul lor.
„Jacques și stăpânul său” de Milan Kundera nu este genul de piesă ușor de adus pe scenă, e mai degrabă o lectură nu greoaie, ci ambiguă care îți sugerează subtil să umpli lacunele de… teoria literaturii. În 1796 se publica romanul lui Denis Diderot, „Jacques fatalistul și stăpânul său”, prin care autorul satiriza societatea și moravurile epocii. Milan Kundera păstrează personajele lui Diderot și pe o „scenă fără decor”, cum el însuși spune, înrămează în convenție teatrală poveștile satirice ale lui Diderot, aducându-i astfel un omagiu.
La Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, Cristi Juncu montează „Jacques și stăpânul său” și îmbină structura dramaturgică modernă cu imaginea actorilor îmbrăcați în costume de epocă, limbajul reverențios cu cel din secolul XXI, construind în jurul acestor elemente o convenție teatrală labilă, în niciun caz un al patrulea perete de neclintit. Poveștile lui Jacques sau ale hangiței prind viață printr-o migăloasă construcție actoricească și mai puțin cu ajutorul elementelor de decor. Structura spectacolului „Jacques și stăpânul său” ia forma unui puzzle, în care fiecare piesă reprezintă o poveste. Însă în acest „nicăieri” și cu aceste personaje care contrazic spațialiatea și temporalitatea, piesele de puzzle pot fi reunite doar prin acel glisaj al unui personaj în altul sau prin micile intervenții în afara convenției. Procesul deconstruirii pe scenă pe care a mizat Cristi Juncu încheagă, de fapt, structura spectacolului său și îi oferă coerență și cursivitate.
Costumele create de Cristina Milea îmbină la rândul lor tradiționalul și modernul, la fel cum actorii se joacă de-a declamația, de dragul de a ironiza o epocă apusă și de a scoate în evidență falsitatea și meschinăria. Însă, la final când sosește momentul aplauzelor, îți dai seama că spectacolul „Jacques și stăpânul său”, prezentat în cadrul Festivalului „Fest(in) pe Bulevard”, se definește, în primul rând, prin emoție adevărată care nu te părăsește nici când Jacques își readuce aminte de prima lui iubire, nici când hangița reînvie povestea marchizei și cu atât mai puțin, la sfârșit, când te bucuri că uneori deznodământul, cel puțin la nivel ficțional, poate fi schimbat.
Corina Borș și Narcisa Novac, deși ar putea, nu cad niciodată în capcana vulgarului și păstrează măsura în fiecare personaj pe care îl interpretează. Adrian Ștefan are energia și rezistența de a trece de la un rol la altul, chiar dacă toate sunt diferite și solicită o cu totul altă prezență scenică. Alin Florea joacă excepțional marchizul înfumurat și naiv, care e trădat de propriile lui slăbiciuni, conferându-i, însă, personajului său și acea notă de umor și sarcasm care îl umanizează și îl salvează de judecățile aspre. Alături de el, Mihaela Trofimov completează tabloul „marchizilor”, dar creează și o hangiță energică, veselă, ușor masculinizată în sensul în care ea e femeia care conduce întreaga afacere. În interpretarea lui Silviu Debu se simt cel mai acut ironia și satira. Cavalerul Saint-Ouen își minte prietenul, fără niciun fel de scrupule și cu zâmbetul pe buze, avertizându-l pe spectator că e un mincinos, dar convingându-l să țină cu el, de dragul poveștii care trebuie dusă la capăt. Ionuț Vișan joacă stăpânul copilăros și mofturos, ușor excitabil ca un adolescent în pragul pubertății și care se hrănește cu istorisiri. Are candoare și un suflet bun, deși îi simți lașitatea și incapacitatea de a acționa. Și, în sfârșit, Jacques – modelul slujitorului fidel, eternul Sancho Panza, bufonul nebun și înțelept care își urmează stăpânul oricum și oriunde, cu toate lucrurile în spinare, gata să-l protejeze pe cel care îi oferă un sens vieții sale, chiar dacă din cauza lui se trezește cu ștreangul pus la gât. Liviu Pintileasa reunește în interpretarea sa toate calitățile și toată înțelepciunea naivă a lui Jacques, revărsând în jurul lui emoție și sensibilitate.
Jacques dă drumul la radio și ascultă analiza literară a existenței sale fictive, neștiind că gestul său nevinovat surprinde esența oricărei existențe: neputința de a cunoaște viitorul și puterea de a trăi prezentul așa cum ți-e scris. „De unde veneau? De undeva, de-aproape. Unde se duceau? Parcă poți să știi încotro te duci?” Lecția lui Jacques către stăpânul său…
Teatrul „Maria Filotti”, Brăila
„Jacques și stăpânul său” de Milan Kundera
Regia: Cristi Juncu
Costumele: Cristina Milea
Distribuția:
Jacques: Liviu Pintileasa
Stăpânul lui Jacques: Ionuț Vișan
Hangița/Marchiza: Mihaela Trofimov
Cavalerul Saint – Ouen: Silviu Debu
Tânărul Bigre/Comisarul/Jean, slugă la han: Adrian Ștefan
Bătrânul Bigre/Marchizul/Judecătorul: Alin Florea
Justine/Fiica – Corina Borș
Mama/Agathe – Narcisa Novac
Foto: Adi Bulboacă
Print