Clasic vs. Contemporan. De parcă a fi contemporan exclude radical orice moştenire dintr-un trecut pe care se presupune că trebuie să-l renegi pentru a putea accesa paradisul unui prezent care te vrea numai şi numai pentru el. În fond, atributul „contemporan” nu poate fi definit decât în relaţie directă cu acest clasic timp puţin mai vârstnic. Şi atunci această luptă în ring între cele două opţiuni nu e, de fapt, decât o încleştare de orgolii şi seamănă mai degrabă cu un meci de wrestling coregrafiat în amănunt de dragul subiectelor de discuţie decât o polemică reală. E loc suficient pentru absolut orice şi oricine, iar umbrela din ce în ce mai largă a corectitudinii politice ne împarte în specii şi subspecii, ne defineşte pe genuri şi pe gusturi şi inventează pentru fiecare o categorie nouă. Aici e, de fapt, şpilul: clasicul a fost deja inventat înainte de etichetarea şi inventarierea acestui atât de generos, nu-i aşa, politically correctness. Şi asta e cam incomod.
Dar hazul modelor e că tocmai ce era considerat modern e acum clasic. Iar asta se întâmplă de când e istoria istorie. Aşa se face că tipul de teatru propus de Vahtangov acum o sută de ani s-a clasicizat, iar continuatorii săi sunt suspectaţi de a face „teatru clasic”. Scuip în sânul contemporan şi mă întreb, totuşi, dacă nu cumva există un fel de a face teatru care să nu trebuiască neapărat înregimentat estetic – nu e nici clasic, nici contemporan. E bun. Şi cu cât mă gândesc mai mult la această posibilitate mi se face teamă ca nu cumva să inventez fără voia mea un nou label fancy prin simplitatea lui care să fie imediat trecut în condica virtuală cu denumiri.
Spectacolul „Minetti” regizat de Rimas Tuminas la Teatrul Academic de Stat Vahtangov din Rusia, prezentat la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, este bun pur şi simplu tocmai pentru că pune laolaltă aceste două concepte beligerante. E clasic ca expresie şi contemporan în ritm, inventică, creativitate şi spirit. Un text monologal transformat într-o partitură pentru douăzeci şi mai bine de actori e un pariu în sine. În loc să asculţi plin de admiraţie şi înţelegere un bătrân actor care povesteşte pe-ndelete, cu tâlc şi durere în suflet cum l-a jucat pe Lear şi cum a suferit de 30 de ani departe de scenă şi cum aşteaptă în noaptea anului nou să primească o ultimă şansă de a mai juca o ultimă dată şi susţine aşa o adevărată Ars-Poetica de o oră şi mai bine, asişti la o desfăşurare de forţe în toată regula: în holul unui hotel, Rimas Tuminas imaginează o viaţă pulsatilă a staff-ului şi a oaspeţilor.
Minetti îşi găseşte interlocutor şi, între două reprize de aprecieri cu greutate, ba mai cântă un grup de petrecăreţi, ba mai apare un cuplu sobru, ba mai trece un pitic prin cadru, ba mai dansează un ansamblu de fete despletite, ba un arlechino mai spune un poem, ba o recepţioneră mai dispare după tejgheua înaltă şi tot aşa. Spectacolul trăieşte bogat, iar atenţia pentru detalii a fiecărui actor în parte este impresionantă. Nu există nicio secundă în care să surprinzi pe cineva că bifează plictisit un rol de figuraţie specială. Niciun ochi de peşte. Niciun gest care să trădeze inconfortul unui artist pus în situaţia de a-şi susţine partenerul care are cele mai multe vorbe. Nu simţi invidie profesională, ci profesionalism deplin. Relaţiile între partenerii cu roluri mute se susţin timp de aproape două ore, se îmbogăţesc şi îşi trăiesc viaţa scenică în paralel cu monologul actorului principal. Însăşi distribuirea lui Vladimir Simonov a fost un gest de generozitate – aşa cum a declarat regizorul la Conferinţa susţinută a doua zi după reprezentaţie, actorul lui principal are un CV cu onorante roluri secundare, un talent autentic folosit în plan secund. Şi l-a distribuit, totuşi, într-un spectacol construit în jurul său. Un gest curajos pentru o lume în care vedetele sunt cocoșate mai mult de numele pe care îl poartă decât de talent. Şi o temă de gândire pentru oricine se pretinde a fi open minded – oare câţi „locotenenţi” scenici nu sunt mai îndreptăţiţi la glorie decât „generalii” lor?
„Minetti” este un spectacol cu aparenţă clasică, dar conţine toate ingredientele preferate de timpul prezent. Celebrul formalism rus despre care ne facem că ştim din cărţi, pe înţelesul începutului de mileniu într-un revival cu iz de consistenţă şi profesionalism. Predarea de ştafetă simbolică între bătrânul actor şi tânărul arlechin este, poate, cea mai simplă şi mai emoţionantă metaforă care încununează acest spectacol-monolit. Iar, din fericire, ucenicul este la fel de serios, clasic şi profesionist precum maestrul.
„Non, je ne regrette rien” cântă o doamnă distinsă în timp ce se îndreaptă spre cele două sticle de şampanie din camera sa – companionii fideli de Anul Nou. Piticul se ridică din genunchi şi grăbeşte pasul. Recepţionera continuă să sucească minţile bărbaţilor. Pianul şi vocea sopranei se îmbrăţişează în sunete. Un Pierrot cu jumătate de faţă senină şi jumătate de faţă colorată în rimel scurs ca de Joker trage de acordeon. Un actor se duce să moară puţin, iar un altul se oferă să aibă grijă de masca lui.
Vakhtangov State Academic Theatre of Russia
„Minetti” de Thomas Bernhard
Regie: Rimas Tuminas
Asistent regie: Anatoly Dzivaev
Scenografie: Adomas Jacovskis
Costume: Kotrina Daujotaite
Muzica: Faustas Latenas
Coregrafie: Angelica Cholina
Regie muzicală: Tatiana Agaeva
Light design: Narek Tumanyan
Machiaj: Olga Kalyavina
Inginer sunet: Andrey Mirnyi
Regie tehnică: Natalya Menyshikova
Distribuţie: Vladimir Simonov, Liudmila Maksakova, Agnessa Peterson, Alexei Kuznetsov, Polina Kuzminskaya, Maksim Sevrinovsky, Vitalys Semenovs, Yryi Polyak, Lada Churovskaya, Maxim Maltsev, Maria Volkova, Yana Sobolevskaya, Olga Borovskaya, Lylya Gaisina, Aleksey Gimmelyreyh, Asya Domskaya, Anastasiya Lukyanova, Ekaterina Nesterova, Oksana Surkova, Eldar Tramov, Pavel Yudin, Vasily Tsygantsov
Print