Se întâmplă în România… Suni într-o zi, la prânz, adică în mijlocul zilei, când se presupune că activitatea ar trebui să fie în toi, la Ministerul Culturii – adică instituția aia publică unde lucrează oameni care ar trebui să se ocupe cu ceea ce se cheamă „cultura”. Suni la Biroul de Presă ca să ceri – nu-i așa?! – o declarație oficială. Și suni… Și suni… Telefonul sună în gol. Te gândești că poate e o mică pauză de masă. Aștepți răbdător încă vreo juma’ de oră. Și suni iar. Și iar suni… Și iar telefonul sună în gol. Te gândești că poate oamenii mănâncă mai mult sau mai încet, ca să nu facă indigestie, și mai lași puțin timp să treacă. După o altă jumătate de oră o iei de la capăt. Și suni din nou la același număr public de la Biroul de Presă. Nimic. Te gândești că sigur e o problemă cu telefonul. Și iei la rând celelalte numere de pe site-ul aceleiași instituții – cum spuneam, „publice”. Suni la cabinetul ministrului. Nu răspunde nimeni. Suni la cabinetul secretarilor. Același rezultat. O iei de la capăt. Într-un târziu, când orice speranță părea pierdută și trecuseră deja vreo două ore bune de la prima încercare, la cabinetul ministrului răspunde cineva. Care, bineînțeles, te redirecționează și îți dă un alt număr de telefon. E un număr de mobil, deci cineva răspunde… Un domn care, pare-se, s-ar ocupa cu relațiile cu presa. Îi spui ce dorești, o declarație oficială, desigur, nu o invitație la cafea, și ți se spune după câteva clipe de nerăbdare că „da, să vedem, dar scrieți dvs. un mail cu ce vreți și eu îl pun la mapă domnului ministru și încerc să vă rezolv azi”. Firește că azi a devenit de mult ieri… și nici gând de răspuns.
Dar această lungă introducere, care poate să țină loc și de cuprins, are ca scop să ne ajute să ne facem o mică idee despre intensa activitate care are loc în Ministerul Culturii. Și mai ales, despre activitatea la fel de intensă a ministrului Daniel Barbu, sub a cărui păstorire Festivalul Național de Teatru este în pericol să nu mai fie… Se întâmplă lucruri halucinante și totul la adăpostul unor tăceri întrerupte doar din când în când de câte un articol din presă – presa care e „liberă” numai față de cine trebuie, desigur. În rest, câinii latră, caravana trece. Se închid teatre. Sau, mai exact, pe sistemul șamponului „Head&Shoulders”, se fac trei în unu… Ei, și? Ce? Nu se poate trăi cu trei teatre într-unul? Banii pentru producție în teatre vin cu o întârziere care afectează, desigur, produsul artistic. Ei, și? Ce, nu mai vine lumea la teatru? Vine și râde… Nu se dau banii pentru salariile personalului din teatre, pentru ultimele luni ale anului. Ei, și? Cui îi pasă? Nimeni nu zice nimic, de teamă că stăpânirea se supără și mai tare și nu-i mai dă deloc… Nu se dau banii pentru Festivalul Național de Teatru cu mai puțin de o lună înainte de începerea lui. Nu-i nimic. E „a fi sau a nu fi” pe viu! Se dau legi care au ca țintă precisă demiterea unor persoane sau facilitarea funcțiilor de conducere pentru altele. Cui îi pasă? Totul se face aproape pe șest, într-o formă foarte perversă de „anonimat public”, care funcționează extrem de bine de câțiva ani în România.
Iar pe tarlaua lui Daniel Barbu – venit cu multe promisiuni la conducerea Ministerului – telefoanele sună în gol…
Print