„Minunata plutire” de Ion Mureșan

Începe ca o foarte bruscă surzenie,

Începe ca o foarte bruscă trezire,

Peste gramatică trece o vedenie

Și încâlcește părțile de vorbire.

Stai pe o terasă. Singurul ești

Care vede o înaltă și pustie clădire

Coborând din ceruri. Abia mai vorbești,

Abia mai descrii minunata-i plutire.

 

Barbați și femei urcă în poduri

De unde te privesc prin lucarne:

Cuvintele tale sînt vinete noduri,

Gura, un negru clopot de carne.

 

Clădirea pustie coboară în piață.

Cerul se face alb ca de spumă.

Deasupra porții ei atârnă o paiață

Făcută din cârpe și gumă.

 

Te îndrepți înspre ea.

Tai ștreangul.

Iei paiața în spate.

Din ceruri se lasă o ninsoare târzie.

Ani întregi, zile nenumărate,

Pe străzi tot mai înguste, mai întortocheate,

Treci mut; iar paiața pe umăr începe a vorbi

și învie.