Se ştie, Richard Wagner era departe de a fi un personaj prea simpatic. Chiar şi oameni care cu greu ar putea recunoaşte vreun fragment, cât de mic, din compoziţiile lui ştiu că avea o fire mai curând nesuferită şi o doză considerabilă de ingratitudine (mulţi dintre cei care l-au susţinut şi ajutat pot depune mărturie). Povestea aventurilor sale amoroase este, şi ea, binecunoscută, iar cei cu un oarecare simţ al umorului nu pot să nu evoce antologica butadă a lui Woody Allen „Când ascult Wagner, îmi vine să invadez Polonia”.
Şi totuşi, aşa cum lumea teatrului şi a artelor a dovedit-o în nenumărate rânduri, geniul şi caracterul nu merg deloc mână în mână şi, mai ales, nu-şi condiţionează reciproc prezenţa. Iar Richard Wagner este, dincolo de picanterii şi meschinării, Uriaş. Între două fugi din calea creditorilor, între două aventuri şi certuri amoroase, între două articole sau cărţi în care îşi desfiinţa confraţii morţi, dar mai ales vii, în mintea lui Wagner s-a născut o lume. Care a prins apoi viaţă în ceea ce el numea Gesamtkunstwerk (Opera de artă totală). Pentru că Wagner nu a fost niciodată doar compozitor, la fel cum nu a fost niciodată doar dramaturg. Muzica şi versul au, la el, importanţă egală, intelectul şi simţirea sunt asaltate (şi copleşite) în egală măsură. Teoretician incisiv (lucrarea sa de bază, „Opera şi drama”, o dovedeşte din plin), Wagner a luptat permanent împotriva facilului, a superficialului, a plăcutului de dragul plăcutului. Şi, ajutat de providenţă (materializată în flamboaiantul rege Ludovic al II-lea al Bavariei), a reuşit să-şi vadă realizată opera de artă totală la care visa. Aşa au luat naştere „Lohengrin”, “Tannhäuser”, “Tristan şi Isolda” sau “Parsifal” şi aşa a apărut tetralogia “Inelul nibelungului”.
Şi cum în 2013 se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Wagner, pe toate marile (şi micile) scene de operă ale lumii s-au montat anul acesta multe dintre creaţiile compozitorului. De aici, probabil, şi iniţiativa organizatorilor Festivalului “George Enescu” de a prezenta în premieră în România “Inelul nibelungului”. Iniţiativă lăudabilă, dar care a ridicat destule sprâncene în momentul anunţării programului manifestării. Şi asta pentru că operele lui Wagner sunt, ştie oricine, o provocare uriaşă pentru scenografi, regizori, spectatori… iar de solişti, nici să nu mai vorbim. Imaginaţia wagneriană s-a dezlănţuit copleşitor, fără a se gândi vreo clipă la muritorii de rând care trebuie să-i dea carne şi sânge pe scenă. Iar “Inelul nibelungului” este încercarea supremă.
Cu câteva decenii bune înainte de J.R.R Tolkien şi cu mai puţină aplecare către studiu, dar cu mult mai mult patos decât acesta, Wagner a ţesut din firele mitologiei nordice propria lui sagă. O lume a zeilor, a piticilor şi a muritorilor. O lume în care răul porneşte tot de la un inel, de data aceasta făurit din aurul Rinului de către Alberich, piticul din neamul nibelungilor care se leapădă de dragoste. Inelul îţi dă puterea de a stăpâni lumea şi devine râvnit de toate personajele wagneriene. Povestea lor se deapănă pe parcursul a patru opere: “Aurul Rinului”, “Walkiria”, “Siegfried” şi “Amurgul zeilor”. În ele, Wagner face să se nască un întreg univers, care curge într-un ritm propriu, într-un timp al lui, creat de fraze muzicale prelungi, leitmotive şi acorduri care anticipează, sugerează şi simbolizează personaje. Un univers scris într-o germană de o frumuseţe rară, în care aliteraţiile dragi autorului intensifică forţa muzicii. Un univers care te învăluie pe nesimţite, făcându-te să uiţi timpul real.
Dar, dincolo de componenta poetică, şi un univers conţinând, în plan practic, o problemă care le dă multe dureri de cap celor dornici să monteze tetralogia. Cum faci ca această lume să fie credibilă? Întrebarea rezumă una dintre problemele de bază ale versiunii “Inelului nibelungului” prezentate la Festivalul “George Enescu”. O operă în concert e lipsită, din start, de ajutorul scenografiei. Mai mult, ca să te pierzi în universul creaţiei wagneriene, de ajutor ar fi măcar o sală cufundată în beznă. Sala Palatului, însă, locul unde a fost prezentată tetralogia, e departe de aceste date. Pluşul galben-ocru care acoperă pereţii, scaunele şi podeaua omoară sunetul, spre disperarea, de ani de zile, a tuturor numelor mari din muzică venite la Bucureşti, iar lumina difuză permanentă din sală înlătură orice urmă de mister. Greu handicap senzorial, ce părea imposibil de depăşit. Şi totuşi…
Şi totuşi, timp de patru seri magice, la Sala Palatului, s-a născut şi a murit universul “Inelului” wagnerian. Miracolul li se datorează soliştilor şi excepţionalei Orchestre Simfonice Radio din Berlin, dirijate impecabil de Marek Janowski. Prin ei, în faţa spectatorilor prezenţi în sală s-au ivit, pe rând, Rinul cu fecioarele zglobii, patima lui Alberich, Walhalla zeilor, cea clădită de uriaşi, lumea muritorilor, cu gemenii Siegmund şi Sieglinde, cei născuţi sub o stea nenorocoasă, Hagen cel malefic, Siegfried, eroul suprem, şi mai ales Brünnhilde, walkiria mistuită de iubire, care aduce sfârşitul zeilor.
Împătimiţii de Wagner ştiau, desigur, că soliştii prezenţi la Bucureşti se numără printre marile nume wagneriene ale momentului. Se spune, chiar, în cercurile muzicale, că distribuţia de la “Enescu” o depăşeşte şi pe cea de la BBC Proms, cel mai mare festival de muzică clasică din Europa. Să vezi “la lucru” asemenea solişti este o experienţă nepreţuită. Un gest, o notă, o privire de-ale lor nasc o întreagă lume. Uriaşul Fafner, preschimbat în balaur, e ucis de Siegfried. Sorin Coliban îşi apleacă uşor capul pe pupitrul cu partitura: un gest şi moartea balaurului prinde imediat trup. Mime (excelent Arnold Bezuyen), piticul care-l creşte pe Siegfried, modelează din voce toate frustrările şi răutăţile personajului. Hagen (Eric Halfvarson, unul dintre cei mai apreciaţi başi ai momentului) păşeşte în scenă după moartea Brünnhildei întorcându-şi privirea pe deasupra orchestrei, pe deasupra spectatorilor, şi-i simţi instantaneu setea cu care priveşte o lume nouă, pe care râvneşte s-o stăpânească. O simplă privire încărcată cu patima pentru inelul dătător de putere. Erda Danielei Denschlag are toată resemnarea şi detaşarea zeiţei primordiale a pământului, care se retrage mută când nu mai vede nicio cale ca lumea zeilor să dăinuiască. Egils Silins în Wotan a intrat mai greu în rol, dar a strălucit în excepţionala scenă cu Brünnhilde din finalul “Walkiriei”, revărsând toată durerea zeului zeilor, cel nevoit să-şi pedepsească fiica neascultătoare, dar conştient că aceasta i-a urmat, de fapt, dorinţa ascunsă. Stefan Vinke, unul dintre cei mai apreciaţi Siegfried de la ora actuală, a creat mai mult decât onorabil poate cel mai ingrat personaj wagnerian. Conform însemnărilor compozitorului însuşi, Siegfried e, la început, un băiat prostuţ, atât de prost încât nu cunoaşte frica. O descoperă apoi, pe calea iubirii pentru Brünnhilde, dar, dramatic, personajul nu e construit tocmai plauzibil. Abia ce şi-a întâlnit marea iubire, pleacă în căutare de fapte glorioase, ajunge în lumea oamenilor unde i se dă o poţiune magică, o uită pe Brünnhilde şi apoi e ucis de Hagen, nu înainte de a-şi aminti (într-un pasaj de mare frumuseţe), de iubita părăsită.
Dar în “Inelul nibelungului”, Wagner nu urmăreşte motivaţii realiste şi psihologice plauzibile. Suntem în lumea mitului, care funcţionează după reguli proprii. Şi din lumea mitului par desprinse cele două nume rămase în mintea spectatorilor tetralogiei de la Bucureşti mai mult decât oricare altele. Prima este Elisabeth Kulman, mezzosoprana cu prezenţă de zeiţă şi voce absolut impecabilă. În dublu rol, Fricka şi Waltraute, a sedus, a uluit, a vrăjit. De neuitat rămâne scena duetului cu Brünnhilde din “Amurgul zeilor”. Şi ajungem, astfel, la fabuloasa Petra Lang. Un simplu “Petra Lang este Brünnhilde” rezumă tot ceea ce am auzit şi văzut în “Walkiria” şi “Amurgul zeilor”. De la prima intrare în scenă, fremătând, cu plete roşcate şi pielea albă desprinse din picturile prerafaelite, de la prima notă, Petra Lang trăieşte în lumea zeilor lui Wagner. Are întâi energia dezlănţuită a walkiriei neînfricate. Îi simţi, apoi, neîncrederea în hotărârea lui Wotan, vezi, pas cu pas, cum ajunge să-i încalce porunca, iar durerea în faţa pedepsei e aproape palpabilă. În “Amurgul zeilor”, ea trece impecabil de la îndrăgostita însetată de fapte eroice la femeia trădată, gata să se răzbune. Ultima scenă, dinainte de a se arunca în flăcările ce vor mistui apoi Walhalla, scenă în care Brünnhilde cântă minute în şir poate cel mai dificil şi solicitant pasaj vocal compus vreodată, îi va bântui multă vreme pe cei care au fost în sală. Vocea Petrei Lang s-a înălţat peste orchestră, peste oameni, peste timp. În faţa ei au căzut şi pluşul pereţilor, şi lumina de sală de congrese, şi corul de tusete. Şi s-a ivit lumea crepusculară a lui Wagner, în plin miracol.
Print