Oana Bogzaru, Teatrologie, anul II, UNATC Bucureşti
Ziua a opta de festival. După reprezentațiile de la Arcub, spectacolul „Miranda” în regia lui Oskaras Koršunovas ajunge în Craiova. Entuziasm din partea celor care l-au vizionat, așteptări (mari) din partea celor prezenți la festival. O mică anecdotă. Cu o seară înainte, criticul de teatru Ian Herbert, la unul dintre seminariile noastre neconvenționale, ne-a sfătuit să uităm de „puritatea shakespeariană”, de prejudecăți și să ne bucurăm de povestea propusă de Koršunovas.
Un tată oarecare împreună cu o Miranda oarecare trăiesc într-un living ticsit de cărți. Fata doarme pe scaun în colțul ei bine delimitat de statuia ce înfățișează o balerină și de televizor. Biblioteca și teancurile de volume, precum și sticla de alcool sunt specifice tatălui. Contextul în care ne introduce regizorul devine special și emoționant odată ce realizezi că Miranda e autistă. Sigur nu e Shakespeare. Orice mijloc de comunicare eșuează în fața neputinței de a fi normal, de a vorbi. Tatăl bea și se resemnează. Fata lui nu va fi fericită decât dacă îi va citi pentru a mia oară „Furtuna”. De ce tocmai această piesă? Poate pentru că Miranda se identifica cu personajul din poveste, poate era un mijloc de a evada dintr-un living pustiu pe o insulă pustie, poate… poate…
Scenariul propus de Koršunavas se susține îndeosebi prin calitatea jocului actoricesc și mai puțin prin coerența viziunii regizorale. Odată cu rostirea primelor cuvinte din „Furtuna” cei doi transgresează pe insula pustie alte identități: Prospero și Miranda. Livingul e asaltat de furtuna improvizată din electrocasnice, tatăl devine hiperactiv, iar fata se vindecă… Viziune cinematografică? Teatru în teatru? Fantasticul înlocuiește realul, iar însușirea altor identități devine prilej de evadare. Din acest punct nu se mai poate vorbi despre momente de luciditate. Tatăl se confundă cu personajele Prospero, Caliban, Ferdinand, iar Miranda se zbate între demonicul Ariel și tânăra îndrăgostită.
Ceea ce la început era înduioșător și promițător devine halucinant și înfricoșător. Firul logic se rupe, urmează fragmente adaptate din piesă. Tatăl e un Ferdinand „cool” sau un Caliban grobian ce are ca adjuvant un aspirator, iar Miranda e îndrăgostita naivă sau un Ariel malefic, omniprezent. Lumina puternică, excesivă împreună cu muzica transformă apariția sa într-un moment scary, creepy, horror. Ori rămâi blazat, ori te afunzi în scaun și-l apuci pe vecinul de mână. Nerecomandat cardiacilor. Convenția stabilită la început, aceea că doar ne jucăm de-a furtuna, devine incertă pe parcursul spectacolului.
Începe delirul fără a ști cine este creatorul. Să fie simpla repovestire a piesei, alcoolul ingerat care își face de cap sau imaginația? Sfârșitul ne induce din nou în eroare. Miranda apare ca o superbă balerină care realizează un ultim dans al lebedei albe, iar tatăl moare brusc. Telefonul sună, după ce acesta a avut o tentativă de a suna pe cineva la începutul spectacolului. Nu există niciun indiciu că ar exista o a treia persoană… și totuși, telefonul sună tare, insistent ca o accentuare a singurătății, a pustiului. Final deschis… poate nici tatăl nu a murit, poate nici Miranda nu era balerină, poate a fost doar un vis.
Dincolo de incertitudinile la nivel regizoral, există certitudinea dată de performanța actorilor. Nu m-am îndoit nicio clipă de autismul fetei și nici de relația dintre cei doi. Personajele lui Shakespeare nu sunt redate în esența lor, ci doar ca imagini, însă nu se poate nega efortul de a interpreta trei roluri fiecare într-un spectacol…
Cei ce au dorit să lase ca această montare să ajungă la ei, au fost emoționați sau cel puțin controversați. Alții au plâns de frică, pentru că au ascultat un anume sfat…
Poate „Miranda” nu este o capodoperă, dar cel puțin în București cu siguranță foarte rar vedem spectacole de această anvergură. Deci…let’s enjoy it!
„Miranda”, după W. Shakespeare
Regia: Oskaras Koršunovas
Decoruri: Dainius Liskevicius
Costume: Aleksandras Pogrebnojus
Muzica: Antanas Jasenka
Design lumini: Eugenijus Sabaliauskas
Distribuție:
Miranda: Airida Gintautaite
Prospero: Darius Meskauskas
”Scenariul propus de Koršunovas se susține îndeosebi prin calitatea jocului actoricesc și mai puțin prin coerența viziunii regizorale”
Dimpotrivă, mie mi se pare că a avut o coerență uimitoare având în vedere gradul de dificultate al propunerii. Era evident subliniat ce e vis și ce e realitate și care bucăți fac parte din visul/coșmarul fetei, care din al tatălui. Cel puțin mie așa mi s-a părut…..
Miranda nu e autistă, dar are tetrapareză spastică!
(*AUTÍSM s. n. Stare patologică manifestată prin ruperea legăturilor psihice cu lumea exterioară și intensa trăire a vieții interioare)
Propunerea regizorală a lui Korsunovas este cu adevărat specială și extrem de coerentă daca există în spectator mijloacele decriptării. Nu există incertitudini la nivelul stilisticii regizorale, d-ra Oana Bogzaru!
Miranda lui Koršunovas este o proiecție fantasmatică! Miranda este plăsmuirea unui Prospero în plin delirium tremens.