Cunoscutul regizor Mircea Cornişteanu, director al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova, este autorul a numeroase spectacole după piesele lui Caragiale. De-a lungul anilor, a compus multe variaţiuni scenice pe aceeaşi piesă. Acum montează iar „O scrisoare pierdută” la teatrul pe care-l conduce, după ce la început anului i-a oferit publicului o nouă variantă după „O noapte furtunoasă”.
Cum comentaţi manifestările desfăşurate până acum în cadrul Anului Caragiale?
Mi-e greu să comentez, în lipsa informaţiilor complete despre tot ce s-a făcut pentru acest amplu eveniment. S-au realizat destul de multe spectacole după Caragiale prin toată ţara. Însă n-aş putea afirma că s-a făcut ceva cu adevărat semnificativ. Toată lumea teatrului aşteaptă festivalul naţional din toamnă, care va avea, din câte ştiu, o secţiune dedicată lui Caragiale, principalul pilon al ediţiei de anul acesta.
Asemenea altora, şi Teatrul Naţional Marin Sorescu din Craiova aşteaptă toamna, când va organiza propria Săptămână Caragiale, pe care o plănuim de aproape doi ani. Nu ştiu dacă, în afară de Naţionalul bucureştean, mai există vreun teatru care are planificată în repertoriu o integrală a teatrului caragialian. Naţionalul din Craiova are acum patru spectacole după Caragiale şi al cincilea este în lucru. Acum o lună am început repetiţiile la „O scrisoare pierdută”, unde semnez regia, iar spectacolul va fi gata la sfârşit de septembrie, pentru că între 9 şi 14 octombrie va avea loc Săptămâna Caragiale. Vom prezenta cele cinci spectacole din repertoriul Naţionalului craiovean şi, în funcţie de buget, o să mai invităm încă 2-3 spectacole Caragiale din alte instituţii. De la Bucureşti va veni spectacolul excelent, de o reală originalitate, al lui Gigi Căciuleanu, şi cred că vom putea şi vedea şi spectacolul la care lucrează vara asta Silviu Purcărete, după „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”.
În ce măsură este Caragiale victima clişeelor în spectacolul de teatru?
Şi aici mi-e greu să răspund. Caragiale e victima clişeelor în măsura în care toţi marii autori sunt victime ale clişeelor. Spectacologia Caragiale din România este uriaşă şi e tributară clişeelor în măsura în care artiştii care realizează spectacolul sunt influenţaţi de clişee.
Eu personal am regizat până acum vreo 20 de spectacole după Caragiale, care mi-e tare drag şi care mi-a influenţat cel mai mult cariera. Am montat spectacole în care am încercat să mă dezbar de clişee sau mai degrabă de modele. În anii ’70, am făcut un spectacol „D’ale carnavalului” la teatrul din Bacău. Pe atunci exista tirania colosală a viziunii lui Lucian Pintilie, un spectacol extraordinar, pe care mai toţi din generaţia mea şi din generaţii apropiate l-au văzut de mai multe ori. Şi nimeni nu se putea desprindea de modelul Pintilie când regiza un spectacol după Caragiale. Atunci m-am hotărât să fac un spectacol cu totul altfel, ca să demonstrez că am o gândire profund originală. Şi am făcut un spectacol care nu semăna cu nimic de dinainte, dar nu semăna nici cu nimic din Caragiale. A fost o tâmpenie, n-avea legătură decât cu dorinţa tânărului care eram de a se elibera de tirania modelelor.
Revenind la clişee, totul depinde de artişti şi de gândirea lor. Că se mai repetă soluţiile nu înseamnă că avem de-a face cu un plagiat, că tot e un subiect aprins acum. Ca actor, poţi să copiezi alţi actori. Dacă-ţi iese, eşti genial. Dacă nu, eşti dobitoc. Problema este gândirea asupra textului şi asupra conjuncturii social-politice, asupra gustului vremii…
Se poate vorbi despre Caragiale, contemporanul nostru? Cum şi în ce sens?
Exact în măsura în care toţi marii autori sunt contemporanii noştri, ceea ce e un poncif. Dar toţi autorii importanţi scriu despre oameni, sentimente, relaţii, calităţi şi defecte ale omului în general, care vor exista până când va veni meteoritul cel mare peste noi. Oamenii nu se vor schimba niciodată structural, numai că defectele şi calităţile lor se manifestă altfel în fiecare epocă, de vreme ce societatea şi gustul evoluează. Artiştii trebuie să facă spectacole care să se adreseze contemporanilor lor. Dacă găsesc corespondenţe ale unor calităţi şi defecte înfăţişate în piesele lui Caragiale scrise la sfârşitul secolului al XIX-lea, se poate vorbi despre spectacol contemporan. Nu ţine nici de decor, nici de costume, ci de esenţă.
Ce l-aţi întreba pe Caragiale, dacă l-aţi întâlni astăzi ?
Nu l-aş întreba nimic. Aş căsca gura şi nu mi-ar veni să cred că s-a întors în România!
Ce reacţie credeţi c-ar avea dramaturgul, dacă ar intra azi într-o sală de teatru din România, ca spectactator la o reprezentaţie (după o piesă de-a lui sau după alta)?
Ar avea reacţia unui spirit superior şi ar încerca să înţeleagă. Sunt convins că ar înţelege. Era prea deştept, avea prea mult umor, ştia prea multă carte şi prea multă tehnică dramaturgică şi avea un ochi deschis atât de larg, că nu-i scăpa nimic, şi o ureche care prindea tot ce se auzea în jurul lui. Scrierile lui stau mărturie. Probabil că ar pune diagnosticul exact, aşa cum pune spiritual superior când intră în contact cu valoarea sau cu nonvaloarea.
Print