În anul 1985, când a apărut „Scaunul de pânză al actorului”, România trăia în plin coșmar, iar actorul Mircea Dinescu avea o viață profesională intensă. Acum, în 2014, când volumul s-a reluat într-o nouă ediție, care nu aduce schimbări semnificative, Mircea Diaconu se află în cu totul altă etapă a destinului său: aceea de europarlamentar independent, implicat în spațiul public românesc, în care a intrat, cum am mai spus și cu alte ocazii, lăsându-și în plan secundar cariera artistică.
Reluată la aproape treizeci de ani de când a fost concepută, cartea conturează un portret al unui artist perfect conștient de adevărul și de iluzia care se împletesc în profesia pe care și-a ales-o, al unui sentimental înclinat spre nostalgie, al unui meditativ cu tendințe de a aluneca pe panta vanitas vanitatum. Alcătuit din notații de câteva pagini, însemnări și amintiri din turnee, de la filmări, din secvențe de viață trăite în jurul scenei, pe scenă și în afara ei, „Scaunul de pânză al actorului” oferă o incursiune de efect în existența unui artist care, scriind fără pretenții literare, cu firescul actorului pe care cititorul îl știe sigur din o mulțime de filme de referință, privește spre sine și spre ceilalți cu înțelegere.
Înțelegător și deschis spre semnele de întrebare pe care le pun propria lui viață și existența sa artistică, Mircea Diaconu, ajuns în decembrie 2014 la 65 de ani, povestea atunci întâmplări și stări, imagini și stări, creionând mici portrete de oameni întâlniți în drumul său. Ca acela al bătrânului recuziter, pe care cititorul mai mult îl ghicește printre rânduri și-l închipuie: „Când am început să fac filme, aveam 21 de ani şi venea un recuziter bătrân cu un scaun de pânză pe care mi-l punea ca să-mi revin după o scenă grea. Acel recuziter bătrân a ieşit la pensie şi eu ies acum din nămolul în care am filmat o zi întreagă de toamnă rece, sunt ud până la piele şi cu noroi în cap, mă spăl la furtunul unei cisterne de udat florile oraşului, mi-e frig şi mi se dă o cămaşă să mă şterg cu ea. Nu, nu mă plâng, actoria este o savoare unică pentru mine, până la masochism îmi place să mă trântesc, să mă târăsc pe jos, să-mi curgă sânge, să stau cu talpa goală pe pământ, să-mi crape pielea de vânt, să mi se ardă buzele, mi-e tot mai greu fără așa ceva, nu sunt un actor de salon, îmi zgârii pielea și simțirea spre singura răsplată care este iubirea celor care vin să ne vadă. De aceea nici nu țin ca vreun mândru realizator să înțeleagă că uneori salvăm povești banale sau șchioape, dăruindu-le o bucată din viața noastră. Nu, nu mă plâng, vreau doar să rezist și mai ales în partea dreaptă a creierului, unde mi-am pus tot ce am mai scump, vreau ca totul să se termine cu bine, vreau să ies și eu la pensie, ca acel recuziter bătrân. Și-adorm târziu cu tine-n gând, ca să visez de tine, drag scaun de pânză al actorului.”
Puțin probabil ca visurile lui Mircea Diaconu, care nu a ieșit la pensie, dimpotrivă, a pornit într-o luptă în care-l mână înalte idealuri civice, să fi rămas aceleași. Puțin probabil ca patima cu care scria atunci despre profesia sa, cu amărăciune, autoironie și dragoste să nu se fi domolit, așa cum o arată noua direcție în care a pornit actorul peste care au mai trecut câteva decenii agitate. Puțin probabil ca plăcerile actorului pe care-l înfiora, după propria mărturisire, întunericul dintre două gânduri să fi rămas aceleași.
Astăzi, într-un nou mileniu, actorul Mircea Diaconu preferă viața publică vieții artistice, iar cei care-l descoperă o fac văzându-l în filme de-acum vechi sau, uneori, în spectacole de teatru înregistrate. În mileniul al III-lea, actorul „micului gest”, pe care l-a preferat mereu „marelui gest” deprins la facultate, își continuă rolul în arena publică, asumându-și o identitate media lipsită de consistența identității sale artistice. În „Scaunul de pânză al actorului”, una dintre cele câteva cărți ale sale disponibile acum în ediții noi, portretul se conturează blând cea din urmă, așa cum era ea la un moment dat și așa cum a mai rămas o vreme, înainte ca Mircea Diaconu să fie sedus de mirajul luptei în arena politică.
Mircea Diaconu, Scaunul de pânză al actorului, ed. a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, 2014
Print