Mircea Ghiţulescu a murit într-o înserare de octombrie

Voiam să scriu despre supravieţuire în România şi în lumea teatrului românesc. Despre cei şapte sau opt sau zece milioane de lei (vechi) pe care îi câştigă în medie un actor după o lună întreagă. Dar la momentul la care m-am apucat să scriu am aflat că a murit Mircea Ghiţulescu. Şi m-am oprit. Pentru că ideea de „supravieţuire” a căpătat brusc alte sensuri.

Nu l-am cunoscut pe Mircea Ghiţulescu. Doar, într-o seară, acum câteva săptămâni, când s-a deschis sala cea nouă de la Teatrul Odeon, după spectacol, s-a întâmplat să luăm acelaşi metrou şi am mers împreună cu el şi cu Cristiana două staţii. Am vorbit puţin despre teatru. Despre spectacolele ca nişte baloane de săpun, în spatele cărora nu e nimic…

Nu mi-am propus să scriu un text despre ce a făcut Mircea Ghiţulescu în viaţă sau în teatru, nici despre istoria teatrului contemporan la care a tot lucrat în ultimii ani, nu mi-am propus să vă prezint un CV al lui. Voi spune doar că, aşa cum mărturisea el însuşi, i-a plăcut întotdeauna mai mult să citească teatru decât să-l vadă pe scenă. Ceea ce nu l-a împiedicat totuşi să scrie „Cartea cu artişti”, un fel de istorie în timp real a celor mai importanţi creatori din lumea teatrului românesc.

În loc de orice alte cuvinte, îl voi lăsa pe Mircea Ghiţulescu să vorbească despre teatru… „Poate că tocmai insuficientul face din teatru o artă necontenit creatoare. Silit să comprime lumea (ceea ce, la nevoie, poate fi chiar o definiţie a artei), teatrul a fost obligat să devină ingenios, să creeze spaţiu sau, cel puţin săţl redimensioneze, astfel încât, într-o mică denivelare în planul scenei să vezi un abis şi, în ridicarea fundalului, orizontul lumii. Teatrul abstractizează şi te înalţă de la fenomen la semn. Un felinar la arlechin echivalează cu o stradă săracă dacă e modest, sau cu Podul Alexandru al III-lea din Paris dacă e ornamentat. Actorii beau din pahare goale, dar apa se transformă în vin, iar un ospăţ de pomină durează câteva secunde. Timpul teatrului e în afara timpului cronometrat. Este un timp al conştiinţei şi nu al ceasornicului. Mai imposrtant este că teatrul şi-a creat un limbaj numai al său şi, având un limbaj, are un stil. Tot ce se petrece pe scenă. Fiind exprimat în limbajul specific al teatrului, se molipseşte de stil, se stilizează. Imaginea înregistrată va suferi din cauza abundenţei de posibilităţi, în timp ce teatrul este obligat să rămână ingenios în sărăcie. Nu poţi vedea de două ori acelaşi spectacol, după cum nu te poţi scălda în aceeaşi apă a unui râu…”