Mircea M. Ionescu: Eu sunt prizonierul vieţii… Şi moartea o ţin la uşă şi-mi bat joc de ea

În prezent este jurnalist, dramaturg şi director al Teatrului „Tudor Vianu” din Giurgiu. O viaţă ca un roman bine scris, cu poveşti care l-au purtat din Bucureşti la New York unde a fost taximetrist şi l-a avut pasager pe Anthony Quinn, unde a fost ameninţat cu moartea şi a avut pistolul la tâmplă… Mircea M. Ionescu este autorul a 22 cărţi şi unul dintre dramaturgii români cei mai jucaţi. S-a născut la Bucureşti pe 31 octombrie 1945 şi de ani buni se luptă cu o boală necruţătoare pe care parţial a învins-o. În cadrul primei ediţii a Concursului de Monodramă organizat de Teatrul din Bacău în cadrul Galei Star din acest an, Mircea M. Ionescu s-a înscris cu textul „Monolog în doi cu moartea la uşă”, care se află printre cele trei piese nominalizate. O discuţie despre dramaturgia românescă, din seria iniţiată de revista noastră, şi o poveste emoţionantă de viaţă…

Aţi participat la concursul de monodramă organizat de Gala Star şi sunteţi printre cei trei nominalizaţi care ar putea primi premiul. „Monolog în doi cu moartea la uşă”… Aşa se cheamă textul dumneavostră despre care mărturisiţi că l-aţi scris chiar cu moartea la uşă…

Da, este un text pe care l-am scris special pentru concursul de la Bacău. Am plecat la Miami şi când m-am întors începuse să crească iar PSA-ul. Şi mi-era teamă că n-o să apuc să termin piesa s-o trimit. Mă rugam s-o pot termina pentru că intrasem într-un contratimp, o numărătoare inversă… Nu mă durea nimic, n-aveam niciun simptom şi, totuşi, sub injecţie – la trei luni fac o injecţie – a început să crească pentru prima dată în şapte ani. M-am dus la Cluj şi profesorul mi-a spus că nu mai are ce să-mi facă. Am venit acasă, plângeam pe drum, în maşină, şi urma să fac ultimele analize, să văd dacă „a ieşit cancerul din capsulă”. Mă temeam că dacă aştept să fac şi analizele astea nu mai apuc să termin piesa. Aşa că am trimis-o în varianta care era la momentul ăla. Ştiţi cum este când mergi să faci scentigrama? Ceva cumplit. Şi vezi acolo la rând numai femei… Toate fără păr, dar îşi dădeau cu ruj… se aranjau. Scene din Bruckner.

Da, este autobiografic aproape sută la sută. Am simţit nevoia la momentul ăsta să scriu un text autobiografic, ca să ştie lumea ce înseamnă să ai cancer. Boala asta e pentru oameni tari. Trebuie să te baţi. Să nu fii mioritic. Pentru asta am scris, ca să înveţi să nu te laşi doborât.

Textul este, aşadar, autobiografic?

Da, este autobiografic aproape sută la sută. Am simţit nevoia la momentul ăsta să scriu un text autobiografic, ca să ştie lumea ce înseamnă să ai cancer. Boala asta e pentru oameni tari. Trebuie să te baţi. Să nu fii mioritic. Pentru asta am scris, ca să înveţi să nu te laşi doborât.

Să înţeleg că acest text a fost el însuşi o formă de a vă lupta?

Simţeam că trebuie s-o scriu, dar nu atât pentru mine, cât pentru ceilalţi. Pentru că eu nu ştiu cât mai am de trăit. De obicei sunt între 3 şi 6 ani. Eu am trecut deja de 7 ani… Am vrut să scriu piesa asta în 2010. Dar după 13 pagini m-am oprit. N-am putut. Plângeam şi nu puteam. Voiam s-o scriu tocmai ca să-i dau omului curaj, că mie nu mai aveam ce să-mi dau. Să-i fac pe ceilalţi de lângă mine să afle. Pentru că noi nu ştim nimic… Şi în final ce e cancerul ăsta? „Te umilesc, te ţin la uşă”, asta îi spuneam. Iar replica din final e: „dar mai du-te-n mă-ta de cancer, trăiesc, sunt bine, mă duc la teatru, mă plimb, iubesc…”. E o boală pentru oameni puternici. Eu am avut pistolul la tâmplă, când lucram ca taximetrist la New York, şi am crezut că nu mă mai poate zdruncina ceva după acea experienţă. Ei bine, blestemul ăsta negru m-a zdruncinat. Primele trei zile după ce am aflat am fost ca un somnambul. Dar pe urmă mi-am revenit.

Şi care e lucrul cel mai important pe care l-aţi descoperit în timpul asta?

Nu ştiu dacă pot să-l numesc câştig, dar în mijlocul acelor femei disperate care acceptaseră moartea, lucrurile se văd altfel. Erau fiinţe părăsite de bărbaţi şi în mijlocul lor am reuşit să fiu tare şi să le dau ceva din nebunia mea, să le spun că nu ne poate învinge cancerul. Apoi am aflat că bolnavul de cancer nu poate fi iubit… Poate fi doar tolerat sau compătimit. Au început să mă părăsească prietenii. Şi după a doua operaţie am simţit cum soţia se îndepărtează. Dialogul bărbat – femeie… şi asta am vrut să surprind în piesa pe care am scris-o.

Am vrut să scriu piesa asta în 2010. Dar după 13 pagini m-am oprit. N-am putut. Plângeam şi nu puteam. Voiam s-o scriu tocmai ca să-i dau omului curaj, că mie nu mai aveam ce să-mi dau. Să-i fac pe ceilalţi de lângă mine să afle. Pentru că noi nu ştim nimic… Şi în final ce e cancerul ăsta? „Te umilesc, te ţin la uşă”, asta îi spuneam. Iar replica din final e: „dar mai du-te-n mă-ta de cancer, trăiesc, sunt bine, mă duc la teatru, mă plimb, iubesc…”.

Credeţi că acest text ar avea succes la public? Sau o asemenea sinceritate dusă până la extrem ar putea speria?

Eu zic că ar avea succes. Şi cred că va suna multe clopoţele. Pentru că noi suntem inconştienţi… Într-o altă perspectivă, aduc în discuţie şi problema imperiului farmaceutic. Pentru că eu sunt convins că există remediu şi pentru cancer, şi pentru SIDA, dar dacă l-ar scoate s-ar duce toată afacerea lor de râpă… . Cancerul e o metaforă neagră, care ne-a cutremurat, ne-a speriat, dar eu vreau să le arăt oamenilor cum poate fi depăşit, că, iată, am depăşit media pe care a dat-o profesorul. Eu sunt prizonierul vieţii… Şi moartea o ţin la uşă şi-mi bat joc de ea.

Să ne întoarcem la dramaturgia românească. Spuneaţi că este Cenuşăreasa genurilor literare…

Clar e Cenuşăreasa. Din multe puncte de vedere. Suntem într-o tiranie a regiei şi nu directorii fac repertoriile. Directorii decid, iar secretariatele literare aproape nu mai există… În primul rând, nu se citeşte dramaturgie românească.

Dar dacă acest dezinteres vine din faptul că dramaturgia românească nu e considerată suficient de atrăgătoare? Sau de valoroasă?

Ca să hotărăşti asta trebuie în primul rând s-o citeşti. Şi apoi, e mai comod să faci un text al unui dramaturg mort decât al unuia viu, care poate să nu fie de acord cu ceea ce vrei să faci din textul lui.

Şi totuşi, regizorii aleg texte contemporane, dar nu ale autorilor români.

Da, pentru că e mai uşor să jongleze cu ce e acolo, să adapteze, să ia un comision… Aşadar, în ordine, problemele ar fi: nu sunt citite textele, regizorul nu vrea lângă el un dramaturg incomod, există o tiranie a regizorului, iar piesele care se pun în scenă se pun de multe ori în funcţie de  prietenii, apoi lipsa secretarilor literari şi a puterii lor de decizie… Cred că o condiţie importantă ca un text să iasă bine e ca regizorul să lucreze cu dramaturgul şi cu actorii la scenă.

Problemele ar fi: nu sunt citite textele, regizorul nu vrea lângă el un dramaturg incomod, există o tiranie a regizorului, iar piesele care se pun în scenă se pun de multe ori în funcţie de prietenii, apoi lipsa secretarilor literari şi a puterii lor de decizie…

Ce înseamnă un text bun?

E un text care să trezească conştiinţa omului de azi, care trăieşte în acest spaţiu. Să-i trezească  şi pe cei de la putere, să aibă impact. Şi să fie un text care să poată fi asimilat cu pasiune, cu interes, de spectatorul român, un text care să-i placă regizorului, să-i facă măcar puţin cu ochiul… Or, dramaturgul român este tratat cu foarte multă neîncredere.

Dar publicul ce tip de text vrea să vadă pe scenă?

Publicul vrea să se vadă pe scenă. Nu vrea să se vadă luat la mişto, dar nici să-i prezinţi numai lucruri grave. E sătul de „seriozitatea” pălăvrăgelilor de la televizor. El vrea să se vadă într-o devenire pe care probabil şi-o visează. Să nu uităm că publicul ăla care vine la teatru are probleme acasă, cu banii, cu sărăcia, cu toate cele. Eu, la Giurgiu, mi-am spus că nu e public de teatru sau că e prea puţin. La Festivalul Teatrelor Dunărene, la ultimele două ediţii am dat intrare liberă. Şi a fost lume buluc. Deci era o problemă de bani… Aşa că de multe ori trebuie să renunţi la a face bani cu orice preţ, să mai scazi la bilet, să găseşti nişte formule. Pentru că oamenii sunt săraci. Acum am făcut acolo un studio experimental, unde autorii dramatici să vină să-şi pună piesele proprii.

Sunteţi un autor jucat, cu texte publicate. Şi totuşi, participaţi la un concursuri…

Concursul e pentru mine o ştachetă pe care mă pregătesc s-o sar. Mă antrenez, îmi dozez viaţa, capacităţile, trăirile ca să pot s-o sar. Concursul mă stimulează să scriu.

Şi credeţi că în acest moment, la nivel general, concursul este un stimul în dramaturgia românească?

Ar trebui să fie. Pentru mine este. Şi nu trebuie să se dea premiu la orice maculatură. Nu trebuie să se promoveze orice, nu trebuie să se facă rabat de la calitate. Pentru că asta ne discreditează.

Fiecare teatru să fie obligat să pună pe stagiune două piese româneşti. La zece piese, două să fie româneşti… Nu e un procent foarte mare. În Franţa în toate teatrele se întâmplă asta.

Concret, ce soluţii vedeţi?

Fiecare teatru să fie obligat să pună pe stagiune două piese româneşti. La zece piese, două să fie româneşti… Nu e un procent foarte mare. În Franţa în toate teatrele se întâmplă asta. Eu, la Teatrul “Tudor Vianu” din Giurgiu, de patru ani montez numai piese româneşti: 32. Se poate… La noi, dramaturgia e Cenuşăreasă peste tot. La Uniunea Scriitorilor e Cenuşăreasă. Eu am propus s-o ia UNITER, dar Caramitru a zis că nu se poate, că se bate cu Manolescu. Iar Manolescu zice că nu vrea Caramitru…

Dar, cu sinceritate, dramaturgia românească la acest moment al existenţei ei ar fi capabilă să susţină un asemenea program, două piese pe stagiune în toate teatrele?

Eu cred că da. 25 la sută din ce scrie eu cred că e bun, iar din 25 la sută, 10 la sută e foarte bun…