Mircea Rusu: Teatrul înseamnă umilință

„Când am ajuns la școală voiam să fiu ca Amza Pellea și ca Ștefan Iordache”, mărturisește Mircea Rusu, amintindu-și că acum câteva zeci de ani, când a devenit actor, modelele funcționau și erau concrete, așa cum nu se mai întâmplă acum. Modelele și valorile sunt acum altele și funcționează altfel, desigur, iar teatrul s-a schimbat odată cu lumea.  În răstimpul în care s-a produs schimbarea profundă și generală a societății Mircea Rusu a jucat zeci de roluri.  În stagiunea prezentă, îl puteți vedea la TNB, în „Umbre”, „Lut”, „Vizita bătrânei doamne” și „Scrisoarea”, dar și în alte spectacole, cum ar fi „Jocul regilor” de la Teatrul Evreiesc de Stat sau „Vecina de alături”, care se joacă la Casa Filipescu-Cesianu. Recent au avut loc primele reprezentații ale spectacolului „Frumos e în septembrie la Veneția” de Teodor Mazilu, în care o are parteneră pe Oana Pellea, și ale noii producții de la Teatrul Metropolis „Livada de vișini”, în direcția de scenă a lui Victor Ioan Frunză, unde îl interpretează pe Gaev. De la cele mai recente roluri ale sale, întorcându-ne la „Livada de vișini” creată acum mulți ani de Andrei Șerban la TNB, la un fel de a face teatru și de a privi teatrul care ține de trecut și la apariția unei noi mentalități, de la dispariția unei lumi și la nașterea alteia, dialogul de mai jos a revizitat repede trecutul și a privit prezentul, lăsând viitorului ce e al viitorului.

Pierdem visul, câștigăm realitatea, auzim la un moment dat în „Frumos e în septembrie la Veneția”. Ce nemulțumiri aveți de la realitatea noastră de zi cu zi? Faceți ce v-ați dorit, ați lucrat cu creatori de marcă, descoperiți oameni, sunteți, prin profesie, mereu altcineva. Și totuși?

Și totuși, mă nemulțumește nepotrivirea visului de acum patruzeci de ani cu realitatea. Generația mea, cum foarte ciudat spune Gaev… E o coincidență ciudată. El e generația 1880, eu sunt generația 1980. Am fost crescuți de vechea gardă de actori, de oameni care fac parte din așa-zisa generație de aur, primul meu profesor fiind Amza Pellea și apoi urmându-i Ion Cojar. Noi am învățat de la ei și, mai mult, i-au luat ca pe niște modele. Am fi vrut să fim ca ei, pentru că i-am iubit, pentru că i-am respectat, pentru că i-am adulat. Am vrut să parcurgem aceleași etape ca ei, numai că noi n-am reușit să ajungem acolo unde au ajuns ei. Chiar când începeam să zburăm s-a schimbat regimul și s-a dat peste cap regula impusă de ei. Când ne-am dezmeticit din vâltoarea schimbărilor, eram deja în urmă. Apăruseră deja alte generații, mult mai ancorate în realitatea timpului, iar noi am rămas într-un soi de anacronism ciudat.

Totuși, cariera dvs. nu vă îndreptățește să spuneți asta. În cei treizeci de ani care au trecut între cele două spectacole cu „Livada de vișini” în care ați jucat, de la cel al lui Andrei Șerban la al lui Victor Ioan Frunză, ați lucrat mult, alături de creatori importanți. Între aceste două creații, de exemplu, e un întreg destin.

În „Livada…” de odinioară a lui Andrei Șerban am intrat fermecat fiind de colegii mei mai bătrâni, atât de fermecat, că parcă și simțeam mirosul florilor de vișin. Abia mă angajasem la TNB, umblasem deja prin străinătate cu „Trilogia antică” a lui Andrei Șerban, alături de Gheorghe Cozorici și Gheorghe Dinică, de exemplu, și mi se părea că am intrat în nirvana teatrului. Tânăr și ferice, mă simțeam împlinit din toate punctele de vedere. Totul a culminat cu „Azilul de noapte”, în regia lui Ion Cojar, pentru care am repetat vreo trei luni. Acolo mi s-a întâmplat ceva incredibil: abia la aplauzele de la primul spectacol mi-am dat seama alături de cine sunt. Am ieșit în șir, m-am uitat în stânga și în dreapta și mi s-au înmuiat picioarele. Știu că e nedrept ce am spus despre traiectoria mea. Sigur, când dau timpul înapoi, simt că n-aș avea avea niciun drept să spun asta. Totuși, din când în când mă mai năpădește o oarecare frustrare. Da, într-adevăr, uitându-mă la CV-ul meu, poate că nu sunt persoana cea mai potrivită să vorbească despre o nereușită personală sau despre una a generației. Schimbările sociale însă m-au bulversat cumva. Habar n-am cum ar fi fost privit acum George Constantin, poate cel mai mare actor al nostru pe care l-am văzut eu, cum ar fi supraviețuit…

Revenind la prezent, „Livada de vișini” de acum este o lume creată de Victor Ioan Frunză poate mai mult pentru omul de astăzi. El știe să actualizeze texte importante pentru gustul spectatorului. Spectatorii pot revedea grupul de actori tineri pe care el îl păstorește de câțiva ani. E o inițiativă extraordinară, așa cum a văzut el, probabil, la Liviu Ciulei, unul dintre mentorii lui. De la el a învățat că o trupă se clădește și se menține cu efort, cu încăpățânare și cu dragoste. El știe să iubească actorii cu care lucrează, îi respectă și îi cultivă în sferele înalte ale teatrului. Când am făcut primul spectacol cu el, „Ghetou” de la Teatrul Național, aveam o relație apropiată, chiar foarte apropiată, și în desele noastre discuții mi-a zis o dată: „Te rog să ai încredere în mine! Să fii sigur că o să faci un rol foarte bun. Eu simt în tine că o să fii important. Și, ține minte, eu sunt un geambaș de actori!” Ne-a alăturat acestui grup tânăr și pe noi, Oana Pellea și eu, doi oameni din altă lume, crescuți altfel. În doisprezece-treisprezece ani, cât a trecut între premiera „Livezii…” lui Cehov și Revoluția de la 1917, avea să se adeverească premoniția autorului, prin glasul lui Trofimov. Chiar dacă s-a dovedit o idee aberantă, a dăinuit, pentru că oamenii adesea nu renunță la ideile lor din orgoliu și din încăpățânare. Văd în societatea românească, de exemplu, niște oameni care continuă aproape ideile acelea, deși e aberant și ancronic, dar o fac din orgoliu și încăpățânare. Așa cum suntem toți, orgolioși și încăpățânați, cu ceva care ne place sau ne-a plăcut demult.

Adesea suntem, îmi permit să adaug, și demonstrativi, de multe ori când nu e cazul?

Și încercăm să părem mai deștepți decât suntem de fapt, să infirmăm ce au spus alții, să arătăm că existăm și să ne ascundem adevăratele probleme personale și profesionale sub acest fum de umor, de inteligență…

Pe drum m-am întrebat care e adevărata Veneție: minunea de la prima vedere, de la prima vizită, sau senzația neprietenoasă din seara de peste ani? Am învățat mult de aici. Veneția e ca viața: uneori plină de lumină, încredere și fericire, alteori, tristă, bătută de vânt.

Un astfel de fum e și povestea din „Frumos e în septembrie la Veneția”, spectacol care abia și-a început viața, cu o poveste de la Veneția, o lume care moare de câteva sute de ani. Ce înseamnă această metaforă ambivalentă din textul lui Teodor Mazilu pentru Mircea Rusu? Ce fel e Veneția lui Mircea Rusu?

În 1991 am fost prima oară la Veneția, în turneu cu „Trilogia antică”. Când ne-am întors, am vizitat-o trei ore, timp în care am fost vrăjit de minunea aceea de loc. Era iulie, era minunat, eram sedus. Am fugit la propriu pe străzi să vedem cât mai mult. Am plecat ambetat absolut, cu o mare bucurie în suflet. Peste câțiva ani, mă întorceam din Elveția, unde jucasem o săptămână, cu Mircea Diaconu, cu mașina lui. În drum spre casă el a propus să ne oprim la Veneția, la o cunoștință. Ajungem, sunăm la domnul cu pricina, domnul nu răspunde. Era început de noiembrie, ploua, era frig, cu pisici ude și tremurânde, cu nici zece oameni cu umbrele în minunata piață San Marco. Ne-am enervat și am plecat spre țară. Pe drum m-am întrebat care e adevărata Veneție: minunea de la prima vedere, de la prima vizită, sau senzația neprietenoasă din seara de peste ani? Am învățat mult de aici. Veneția e ca viața: uneori plină de lumină, încredere și fericire, alteori, tristă, bătută de vânt. Ei, cu acest gând am repetat în vara asta, luptându-ne un pic cu stilul lui Mazilu. Am avut o problemă cu percepția celor care ne privesc. Acum treizeci-patruzeci de ani exista un public care gusta acest fel de teatru, teatru care ironiza dorința oamenilor de a mima cultura și inteligența. Nu știu dacă acum mai pune cineva preț pe asta. Nu știu dacă, satirizând personaje care vor să epateze, ajungi, de exemplu, la oamenii tineri care vin la spectacol. De aceea am ales un amestec între vis și realitate în care am îmbrăcat povestea noastră de dragoste, care e și nu e. Adică e chiar ca dragostea: azi e, mâine mai puțin.

Și nu o ridiculizați, o tratați cu finețe, vă puneți mănușile.

O tratăm cu finețe pentru că am stimat-o toată viața. Iubirea nu trebuie ridiculizată, pentru că este sensul pentru care trăim. Din ea ne-am născut și o să murin în iubirea lui Doamne-Doamne, care ne va duce unde va crede că merităm. Nu poți să negi ce ai adulat o vreme.

O vreme, acum multă vreme, ați vrut să fugiți în America. Nu s-a întâmplat. Vă pare rău?

Nu știu…  Nu am de ce să mă plâng că am rămas în țară. Regret că nu am destul răgaz să-i mulțumesc lui Dumnezeu pentru câte mi-a dat. Merg, nu destul de des cât mi-ar plăcea, la Săcele, în locurile mele natale, unde am o mamă optimistă, de 89 de ani, și cu o putere incredibilă de a-și continua mersul pe pământul ăsta. Nu totdeauna reușesc să învăț de la ea, dar mă voi strădui.

Iubirea nu trebuie ridiculizată, pentru că este sensul pentru care trăim. Din ea ne-am născut și o să murim în iubirea lui Doamne-Doamne, care ne va duce unde va crede că merităm. Nu poți să negi ce ai adulat o vreme.

Ce vă deosebește?

Ea este un om foarte logic. Eu am o logică doar de moment, dar per ansamblu nu par să merg pe un drum limpede. Ea e un om convins că ce face ea este cel mai bine pe lumea asta. Eu nu pot să spun același lucru despre mine. Eu șovăi, eu mă contrazic. Ea trece peste lucruri care au deranjat-o cu mult mai mare ușurință decât mine. Acum mulți ani, apropiați fiind prin puterea profesiei, mi-am permis într-o seară, în turneu, să-l întreb pe Meșteru’ Beligan, care e secretul vitalității lui extraordinare. Și mi-a răspuns așa: „Dragă Rusule, ca să ajugi așa trebuie să dai totul la spate! Ai o problemă, o arunci peste umăr! Nimic în față!” Și a făcut un gest, aruncând o greutate în spate. „Dar ca să faci asta trebuie să fii croit pentru asta”, i-am zis eu. „Dacă nu ești, îmi pare rău pentru tine”, mi-a răspuns. Deși ar avea motive mult mai multe decât am eu să fie nemulțumită de viață, mama mea totuși nu e. Se bucură încă de spectacolele mele, iar după zece ani de stat la București a vrut să se întoarcă unde și-a trăit cea mai mare parte a vieții.

Nu e tocmai un vânt bun pentru teatru acum, dar nu e nici cel mai tăios vânt. Ce nu merge?

Încerc să deslușesc niște lucruri pe care le simt oarecum potrivnice teatrului. S-a schimbat lumea și, bineînțeles, s-a schimbat și teatrul, care este o consecință a societății. S-a pierdut din mister, s-a pierdut din respect, din gândul că au mai fost și alții înainte. Generația nouă îmi dă senzația că într-adevăr lumea actoricească veche a murit și trebuie incinerată ca să se pornească de la zero o nouă revoluție. Simt un ușor dispreț față de cei de dinainte, deși, paradoxal, când te hotărăști să faci meseria asta, o faci după ce vezi niște spectacole și vrei să fii și tu la fel ca cei de pe scenă. La mine așa a fost. Eu când am ajuns la școală voiam să fiu ca Amza Pellea și ca Ștefan Iordache. Nu era ceva abstract. Era ca la școală franceză de impresionism: cine venea din urmă voia să picteze la fel ca Monet, Manet, Renoir etc.

Ați fost multă vreme profesor de actorie. Ce-i mână pe aspiranți în luptă, atunci, dacă așa stau lucrurile?

Acum pe mulți îi mână dorința de glorie. Vor să fie apreciați și adulați și asta chiar mâine. Când vezi o trupă ca a lui Victor Ioan Frunză, unde copiii muncesc ca nebunii luni și ani, e ceva cu totul ieșit din comun. Dintre studenți, puțini sunt cei care vor cu adevărat să facă meseria asta. Când am dat examen de admitere eu, am fost 250 de băieți pe două locuri. De-aia spun că Dumnezeu a fost cu mine, că nu poți alege obiectiv din 125. Fetele erau aproape 400 pe 3 locuri. Acum se înscriu vreo 200, din care intră 60. Pe-atunci erai repartizat la un teatru după ce terminai facultatea. Eu am nimerit la Piatra Neamț, unde trebuia să stau trei ani. Acum nimeni nu îi obligă pe absolvenți să meargă la un teatru din provincie, ei rămân în București și se agață de reclame, desene animate, joacă prin pivnițe. Dar nu se duce nimeni la Piatra Neamț sau la Brașov. Orașele mari sunt văduvite de proaspăt absolvenți ai școlii de teatru. Ei vor cu toții la București. Dar meseria se face și la Brașov etc. și se face în timp. Ei vor aici, în vârful bucatelor, de aici și disprețul față de actorii bătrâni, care trebuie „împușcați”, cum am auzit eu. Ce să le spui, că sunt și roluri de bătrâni?! Că nu pot juca ei toate rolurile? Dragul meu puști de 25 de ani, peste treizeci de ani o să fii și tu matur  și o să vină cineva din spate care o să vrea să te împuște. E prea mult, totuși, mă gândesc. Teatrul înseamnă umilință, noi așa am fost învățați, umilință în fața scenei, a spectatorului, a regizorului, a textului, a personajului. Eu am păstrat și umilința, și modestia. În momentul ăsta însă, regret „spovedania lui Stavroghin”: toată atitudinea mea se datorează, de fapt, unei vanități care, recunosc, m-a însoțit toată viața. Eu am crezut că, dacă fac niște roluri importante, oamenii vor aprecia. Am greșit. Am trăit în preajma unor oameni care nu au făcut ca mine și bine au făcut. Mă uit la ei acum și-mi dau seama cât de tare m-am înșelat. O carieră, se pare, nu se mai face doar pe scenă, ci și în afara teatrului, ca om al cetății. Am refuzat multe propuneri, am vrut să păstrez o calitate fără compromis în profesie. De exemplu, nu am făcut niciodată reclame.

S-a schimbat lumea și, bineînțeles, s-a schimbat și teatrul, care este o consecință a societății. S-a pierdut din mister, s-a pierdut din respect, din gândul că au mai fost și alții înainte. Generația nouă îmi dă senzația că într-adevăr lumea actoricească veche a murit și trebuie incinerată ca să se pornească de la zero o nouă revoluție. Simt un ușor dispreț față de cei de dinainte, deși, paradoxal, când te hotărăști să faci meseria asta, o faci după ce vezi niște spectacole și vrei să fii și tu la fel ca cei de pe scenă.

Iar opțiunea sinceră are un preț, asta spuneți. Dar așa dormiți liniștit, nu?

Clar. Nu m-aș fi simțit bine dacă aș fi făcut altfel. Aș fi suferit enorm. Nici nu vreau să mă gândesc. Tot ce am făcut important în viață, toate nodurile din ea, toate drumurile vin în urma unor traiectorii desenate de undeva. Nu pot să fiu atât de arogant, încât să cred că de Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu nu are timp pentru toți proștii, dar cineva a desenat drumul ăsta.

Deci nu „ne scriem singuri destinul”, cum vehiculează clișeele motivaționale?

Nu, nu ne scriem nimic. Unii sunt beneficiari ai unui tupeu excepțional. Cei care ne conduc, de exemplu. Și singura lor „calitate” este tupeul, tupeul obraznic, căci tupeul poate avea și conotații pozitive. Și așa îl conving pe român să-l voteze. Iar românul, de necrezut, apreciază tupeistul și hoțul. Nu știu încă dacă să-mi reproșez sau nu că am fost destul de distant față de această convulsie generală a poporului meu. Nu sunt un reprezentant demn al cetății din acest punct de vedere. Nu cred că un efort al unui coleg sau al unei colege merită să fie făcut. Poporul meu e mult prea confuz ca să merite să-ți dedici energia, din păcate. Poate fi ușor păcălit și, din nefericire, nici nu se trezește. Foarte mulți dintre români nu pot să recunoască asta din orgoliu. Câtă vreme votul unui om mai puțin informat este egal cu votul lui Andrei Pleșu, nu știu ce e de făcut.

Și care e salvarea?

Mă refugiez într-o Veneție imaginară și într-o „Livadă…”  în care crengile au înflorit și sunt albe, albe, albe. Iar acolo mă simt foarte bine.