A fost, mai întâi, o știre care suna ca o știre oarecare: Miriam Răducanu montează un spectacol cu Lari Giorgescu la Unteatru. „Miriam aceea?“ întreb. „Da, Miriam aceea“, mi se răspunde. Deci ea, dansatoarea, coregrafa, artista care a făcut celebrele Nocturne ale anilor ’70 de la Teatrul Bulandra, artista despre care vorbește reverențios și recunoscător Gigi Căciuleanu, de care pomenea plin de admirație Florian Pittiș, de exemplu, artista pe care n-am văzut-o niciodată pe scenă, ci doar în fragmente înregistrate, alb-negru, la televizor, o legendă al cărei nume este legat de ceea ce se numește „supreviețuirea prin cultură“ în Epoca de Aur.
Miriam aceea îndrăzneață, care îmbina limbajele artistice pe scenă într-o eră cuminte, controlată de astrul călăuzitor care era partidul… Cu adevărat un eveniment, care sper să primească, la început de an toată atenția cuvenită. Întoarcerea lui Miriam Răducanu în peisajul artistic are în spate, fără îndoială, o poveste cât se poate de interesantă. Cum se face că, după atâta amar de vreme, s-a lăsat convinsă/ hotărât să facă un spectacol? Care să fi fost argumentele/ cuvintele/ întâmplările hotărâtoare? Este o întoarcere cu tâlc, din care sunt sigură că e ceva de învățat, o întoarcere într-o lume, făcută pe ușa unui mic teatru independent care a ridicat nivelul producțiilor independente în ultimii doi ani. Și, într-un fel, poate că e mai bine ca eu, comentatorul, să fac doar ipoteze despre resorturile interioare care o vor fi împins pe artistă să coboare în micul spațiu de la Unteatru și să se apuce de un lucru fragil și rar cum este poezia.
O poezie tare, și cu incantații desprinse din folclor, și cu măști teatrale, cu euri hipnotice și onirice, așa cum a găsit la excentricul Emil Botta, poet ale cărui versuri nu le-am auzit niciodată interpretate, ci doar citite de el însuși, la emisiuni de radio. O poezie la care s-a încumetat Lari Giorgescu, artist dintr-un alt mileniu și, într-un fel, dintr-o altă lume. Bizară combinație, curajoasă idee! Ce a ieșit din această întâlnire de energii creatoare venite din universuri diferite, din lucrul împreună la o dantelă fină, care nu se face după reguli, ci la liber, însă cere o migală la care se poate ajunge numai după ore lungi de încercări? O oră de poezie în care se aud stihiile visului, nălucile somnului, nălucile nopții, care când se răzvrătesc, când se cumințesc, jucându-se neîncetat.
La nici treizeci de ani, Lari Giorgescu pășește cu curaj în spațiul oniric și o face în fața unui public cel mai probabil lipsit de un termen de comparație,
căci nu prea știu cum și unde ar fi putut vedea spectacole de poezie tinerii care vin la Unteatru. Într-un fel, se aruncă
fără plasă de siguranță, la un metru de spectatori, într-un ținut necunoscut. După un one-man show după Caragiale și mai multe spectacole de grup, diferite ca factură, de-ar fi să amintesc numai „Emigranții“ sau „De-ale noastre“, poate cele mai cunoscute pe care le are la activ, iată-l acum într-o incursiune ludică, înzestrată cu acea coerență internă a visului ce-i scapă celui rămas în exterior, o incursiune care invită la intrarea într-o stare, și mai puțin la stângace/ prețioase încercări de hermeneutică. În „Poezia visului“ contează pactul cu ficțiunea, ca să folosesc, extrapolând, tocmai sintagma celebră a la fel de celebrului Umberto Eco. Călăuză în universul de neînțeles al visului, actorul, care apelează permanent la expresia corporală, face pactul cu ficțiunea și ne invită să facem la fel. Iar primul pas spre reușit este, simplu, dorința noastră de a crede și de a juca după regulile lumii în care intrăm.
Într-o perioadă în care abundă producțiile comerciale, ca și spectacolele comerciale din spațiul independent, „Poezia visului“ înoată contra curentului. Întâlnirea dintre o legendă ce revine brusc în peisaj, după ce a lipsit decenii, și un tânăr actor aflat la prima întâlnire cu poezia pe scenă se concretizează, deocamdată, într-un exercițiu cu variații de ritm, care evită monotonia și transparența, plonjând în zonele nu tocmai ușor accesibile ale expresiei poetice. La polul opus facilului, frizează cripticul, și el o extremă. Două personalități, una aflată cel mai probabil în plină redescoperire artistică, dacă orice revenire înseamnă și așa ceva, și alta aflată la vremea descoperirii continue, se întâlnesc într-un fel de zbor deasupra ținutului fragil al poeziei spre a coborî împreună pe un teritoriu cu povești, creaturi ireale, frici și bucurii, un teritoriu ascuns în fiecare dintre noi. Miriam Răducanu și Lari Giorgescu aduc în teatrul bucureștean al momentului o diversificare ce nu poate fi decât folositoare, reamintindu-le celor care au uitat sau arătându-le celor care n-au știu niciodată că un spectacol poate fi și așa.
„Unteatru”, București
Poezia Visului
Un spectacol de Miriam Răducanu
Poezii de Emil Botta
Cu: Lari Giorgescu
Scenografia: Vladimir Turturică
Asistența tehnică: Cristian Nanculescu
Foto Ionuț Staicu
Print