Misterele lui Mihail Sebastian și povestea piesei „Jocul de-a vacanța”

mihail-sebastian29 mai 1945, Bucureşti. Un accident stupid. Un camion curma viaţa scriitorului Mihail Sebastian, la 38 de ani. Mihail Sebastian se îndrepta spre Universitatea Liberă Democratică, pentru a susţine primul curs de literatură universală. Evreul Mihail Sebastian, pe numele lui adevărat Iosif Hechter, reuşise să supravieţuiască doar cu traume sufleteşti prigoanei antisemite. Războiul se încheiase. Dar ceea ce n-au reuşit bombele celui de-al Doilea Război Mondial a reuşit un camion banal într-o zi oarecare de mai, când totul părea normal. Viaţa lui, extrem de tumultuoasă, în care a trăit în mai puţin de patru decenii poveşti care să umple mai multe romane, era curmată stupid. Scria, sufera, iubea, era trădat, se lupta cu el însuşi şi cu ceilalţi. S-au făcut diverse speculaţii legate de moartea lui, însă până astăzi, când s-au împlinit 70 de ani de atunci, lucrurile au rămas aşa: un camion i-a curmat viaţa. Un accident. Dacă a fost ceva mai multe de-atât, dacă în spatele acestui accident s-a ascuns o crimă, poate istoria va elucida într-o zi.

Moartea lui a fost şocantă pentru prieteni, pentru toţi cei care-l cunoşteau, iar acea zi de 29 mai 1945 a descris-o poate cel mai bine iubita lui, actriţa Leni Caler, pentru care a scris roluri, pentru care a suferit, care nu l-a iubit însă decât frivol, aşa cum iubeau actriţele acelei perioade. La momentul morţii lui, Mihail era departe de Leni. „Nu-l mai văzusem pe Sebastian de o bună bucată de vreme, fiecare preocupat de viaţa, de meseria, de iubirile noastre, când într-o zi mi-a telefonat un prieten bun vestea accidentului, a morţii lui. Am rămas ca trăsnită, cutremurată în toată fiinţa mea. Refuzam cu încăpăţânare să cred, să înţeleg gândul absurd că Mihai nu mai este, că n-o să-l mai văd, că nu voi mai vorbi cu el. Că Mihail Sebastian nu va mai scrie! Că acea unică vivacitate, că acea minte scăpărătoare au încetat brusc, asemeni unei flăcări care s-a stins, şi că prietenul meu nu va mai fi niciodată nicăieri. Nu, aşa ceva nu putea fi crezut”, scria Leni Caler. „La înmormântarea lui, cimitirul era plin de oameni de toate vârstele. Sebastian a fost atât de iubit de mulţi, de apreciat ca om, ca literat, ca ziarist, ca profesor, încât toţi aceşti admiratori au ţinut să-l întovărăşească până la urmă. Era o splendidă zi de mai, una din acele zile de primăvară pe care le iubea Mihai. În liniştea acelei după-amieze însorite, sub maldărul de flori multicolore, dormea Sebastian. Nu se auzeau decât suspine înăbuşite, întrerupte de strigătul sălbatic, de fiară rănită, al mamei lui Sebastian…”

Portretul lui Iosif Hechter, fiu al unei familii de evrei din Brăila şi devenit mult mai târziu Mihail Sebastian, este rodul întâlnirii dintre dimensiunea evreiască şi cea românească, pe care visa să le armonizeze. În „După două mii de ani”, carte esenţială pentru şi despre destinul său, el însuşi mărturisea: „Mi se pare mai urgent şi mai eficace să realizez în viaţa mea individuală acordul valorilor iudaice şi al valorilor româneşti, din care această viaţă este făcută, decât să obţin sau să pierd nu ştiu ce drepturi civile. Aş vrea să cunosc bunăoară legiuirea antisemită care va putea anula în fiinţa mea faptul irevocabil de a mă fi născut la Dunăre şi de a iubi acest ţinut.” Mihail Sebastian a suferit în acea perioadă, a suferit cumplit şi a cunoscut trădarea unor importanţi prieteni, mari intelectuali ai acelei perioade. El, cel descoperit de Nae Ionescu şi prieten cu Mircea Eliade, avea să se izbească în acei ani de monstrul antisemitismului. Chiar înainte de întâlnirea decisivă cu Nae Ionescu la „Cuvântul” din 1927, Mihail Sebastian publicase deja articole ferme împotriva fascismului şi a războiului. Interesul pentru modernitate l-a apropiat de grupul „Forum”, din care faceau parte Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Paul Sterian, Ion Jianu, Ion Cantacuzino. Numai că înainte de plecarea la Paris cu bursa de doctorat în drept, tânărul iubitor al culturii franceze, meloman rafinat, se distanţează de misticismul colegilor de generaţie. Primul moment marcant al carierei de scriitor, în peisajul unei literaturi care se apropria din ce în ce mai mult de Europa prezentului, este apariţia romanului „După două mii de ani”, de fapt o tulburătoare confesiune despre ce înseamnă a fi evreu. Se întâmpla după asasinarea lui I.Gh. Duca, după suspendarea „Cuvântului” care o cotise spre extrema dreaptă şi după arestarea unor legionari din grupul „Criterion”. Numai că prefaţa scrisă de Nae Ionescu, iniţiatorul într-ale filozofiei, era o încercare de a justifica teologic antisemitismul…

Insingurarea scriitorului se accentuază: este renegat de evrei pentru că doreşte armonizarea cu valorile româneşti şi, pe de altă parte, este ţinta antisemitismului din ce în ce mai agresiv. Rupt între două lumi, Mihail Sebastian trăieşte o dramă. Sunt ani grei pentru cugetatorul care nu este nici închis în turnul de fildeş, dar nici militant necondiţionat al vreunei ideologii. Spiritul critic era necruţător şi cu lumea dinafară, şi cu propria lume, tulburată de îndoieli, pasiuni, întrebări existenţiale.

Şi, în tot acest timp, se lupta şi cu el însuşi, cu propriii demoni, cu propria fire şi cu propriile iubiri nefericite. Iată cum şi-l aminteşte Leni Caler pe Mihail Sebastian. Un portret subtil al unei femei care i-a fost doar prietenă: „Înainte de a-l cunoaşte personal pe Mihai Sebastian, am fost atrasă, fascinată de scrisul său. Căutam articolele lui prin gazete, chiar şi articolele politice pentru care, până la acelea scrise de el, nu aveam nici prea mare interes, nici înţelegere. Inteligenţa, verva polemică, latentul puţin obişnuit cu care erau scrise acele articole mă făceau să aştept apariţia lor, să le sorb cu interes, cu atenţie, cu o rară bucurie intelectuală. În entuziasmul şi graba tinereţii mele, n-avem dorinţă mai vie decât să-l cunosc cât mai curând pe autorul al cărui scris mă fermeca, mă tulbura chiar. Şi, într-o bună zi, mi-a fost prezentat. Am fost surprinsă şi, de ce să nu mărturisesc, chiar puţin dezamăgită când l-am văzut. Nu-mi venea să cred că tânărul din faţa mea, timid, stângaci, cu înfăţişare insignifiantă, este autorul, talentatul autor al articolelor din ziare, al nuvelelor care mă încântaseră. N-aveam atunci de unde să ştiu că Sebastian, timid din fire, era şi mai intimidat de prezenţa mea. Mă văzuse pe scenă şi aveam pentru el – ca pentru orice tânăr spectator – mirajul actriţei de succes pe care o admirase”.

Tânărul „timid şi stângaci” din faţa ei avea să marcheze pentru totdeauna istoria literaturii şi a culturii române. Fripturismul, un fenomen politic românesc. Un fragment din articolul „Explicația fripturismului” rămâne relevant pentru ochiul critic cu care tânărul „cu infăţişare insigifiantă” al lui Leni Caler privea societatea românească şi care e valabil până azi: „Să o spunem lămurit: fripturismul este un fenomen politic românesc de o generalitate care cunoaşte cel mult nuanţe şi atenuări, în niciun caz infirmări. De ce? Să fim noi incapabili de consecvenţă, onestitate şi convingere? Să fie un defect de temperament? Să fie unul de sensibilitate morală? Nu. Întrebările acestea sunt prea grave şi răspunsul e mult mai simplu. Explicaţia stă în faptul că vieţii noastre publice îi lipsesc cu desăvârşire punctele de orientare politică.”

Calvarul istoriei pe care a trăit-o în acei ani este de regăsit în Jurnalul ţinut în perioada 1935-1944, documentul cel mai relevant pentru epoca şi personalitatea sa, publicat abia în 1997. Acolo se dezvăluie intelectualul măcinat de incertitudini, în căutarea autenticităţii, melomanul, îndrăgostitul de actriţa Leni Caler. Iată cum îşi aminteşte ea povestea rolului pe care Sebastian i l-a scris special: Corina din „Jocul de-a vacanţa”. „Ne-am văzut, de la prima noastră întâlnire, foarte des, mereu. Eram amândoi de aceeaşi vârstă şi ne-am legat cu o tandră prietenie, în care intra în mare măsură admiraţie şi apreciere reciprocă. Eu îi citeam, cu fervoare articolele, nuvelele, romanele, tot ce scria, eram îndrăgostită de scrisul lui, iar el venea la toate piesele în care jucam. Cum scria şi cronică dramatică, vedea şi toate spectacolele bucureştene, iar când ne întâlneam, ceea ce se întâmpla aproape zilnic, comentam cu pasiune activitatea noastră, ne lăudam, dar ne şi criticam pe toate tonurile. De multe ori seara se termina printr-o violentă ceartă, în care juram că n-o să ne mai vedem niciodată! Dar a doua seară mă aştepta la ieşirea din teatru şi ne împăcam, bineînţeles, până la viitoarea controversă. Într-o seară – cât de bine îmi amintesc acea seară! – ne-am întâlnit, ca de obicei, după spectacol la bodega „Mircea”, bodegă frecventată mai ales de actori, pentru că era una dintre puţinele deschise până noaptea târziu. În acea seară, remarcile lui, ironia uşor dispreţuitoare cu care vorbea despre piese, despre teatru, m-au înfuriat mai mult decât oricând şi, neputându-mă stăpâni, l-am înfruntat, l-am provocat: „Dar este chiar atât de simplu să scrii piese, dacă a scrie teatru este, după părerea ta, treaba cea mai uşoară, apucă-te să scrii şi tu una, să vedem dacă reuşeşti, dacă eşti în stare!” La care el mi-a răspuns prompt: „Pariezi cu mine că în mai puţin de o lună îţi aduc o piesă? O piesă în trei acte gata?” „Să te văd”, i-am răspuns, „dar nu cred.” „Pariezi cu mine?” „Sigur că pariez.” Ne-am despărţit. Eu, mulţumită şi convinsă că Sebastian va pierde pariul. El, zâmbind ironic – cât mă înfuria acest zâmbet al lui! -, mi-a repetat la plecare: „Într-o lună îţi aduc piesa”. O bucată de vreme n-am mai auzit nimic despre el. Preocupată cum eram cu teatrul, cu repetiţiile, cu viaţa mea plină, bogată de-atunci, am şi uitat de pariul făcut cu Sebastian. De altfel, luasem toată povestea cu piesa, cu pariul, drept o glumă copilărească. După o lună de zile, mă cheamă Mihai la telefon şi-mi spune: „Ai pierdut pariul. Piesa mea este gata, când vin să ţi-o citesc?” Şi aşa s-a născut o capodoperă a literaturii dramatice.

Povestea lui Mihail Sebastian este povestea evreului prigonit care nu cunoaşte liniştea. iar cuvintele maestrului iubit, Nae Ionescu, din prefaţa la „După două mii de ani” rămân emblematice şi-i rezumă cel mai bine condiţia… „Suferi pentru că eşti evreu; ai înceta să fii evreu în momentul în care nu ai mai suferi; şi nu ai putea scăpa de suferinţă decât încetand a fi evreu. Este, desigur, o apăsătoare fatalitate. Dar tocmai de aia nu e nimic de făcut: Iuda va agoniza până la sfârşitul veacului. (…) Mesia a venit, Iosef Hechter – şi tu nu l-ai cunoscut. Atât ţi se cerea în schimbul tuturor bunătăţilor pe cari Dumnezeu le-a avut pentru tine: să veghezi. Şi nu ai vegheat. Sau nu ai văzut – pentru că orgoliul ţi-a pus solzi pe ochi… Iosef Hechter, nu simţi că te cuprinde frigul şi întunericul?”

Print

2 Comentarii

  1. Bogdan 20/10/2016
  2. Adina 13/03/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.