Mizantropul

Text publicat de Nicolae Steinhardt în LIV (1945), nr. 18, 3 iunie

În faţa capodoperei teoriile fiind riscante, îmi voi îngădui câteva amintiri personale.

Cunoşteam din copilărie Mizantropul pe dinafară (ca şi Scrisoarea pierdută). Dar prima reprezentaţie a piesei ce am văzut la Comedia Franceză m-a năucit ca o noutate incomparabilă. Eram la Paris cu P. Kamerling, azi la Radio, pe atunci numai meloman şi pasionat iubitor a tot ce e frumos; în pauză starăm pironiţi pe fotolii, incapabili de vorbă; la sfârşit merserăm direct la hotelul meu; eu mă culcai în pat, el se prăbuşi pe un scaun şi, lucru straniu pentru o fire zgomotoasă şi entuziastă, tăcu. Apoi se duse şi dânsul acasă. Fusese un spectacol în matineu cu Aimé Clariond şi Marie Bell; de obicei nu lăsam serile neîntrebuinţate; dar în ziua aceea, copleşiţi, aproape bolnavi, nu mai cutezarăm să părăsim camera şi să căutăm în alte săli de teatru sau de concert alte emoţii.

Lectura Mizantropului e suficientă, fireşte, dar realizarea scenică, la Comedia Franceză, întrece orice închipuire. Apare evident, izbucneşte, strigă totul ca bucata aceasta, cea mai bună a lui Molière, cea mai mare a marelui secol, cea mai adâncă a teatrului francez e şi capodopera genului omenesc, tot ce s-a scris sau s-a creat mai extraordinar vreodată de când omul scrie şi gândeşte, de la Thales din Millet până în zilele noastre. Am văzut locuri frumoase şi am avut contact cu câteva produse perfecte ale timpului de faţă; i-am văzut pe Toscanini dirijând Simfonia I-a de Brahms şi pe Bruno Walter, Simfonia în sol minor de Mozart; am stat, când au jucat soţii Pitoëff, într-o sală modestă, privindu-i cum, într-un decor de cârpe colorate, sfâşiau inimile prin simplitate şi sinceritate; mi-a fost dat să văd Veneţia strălucind sub soarele de ianuarie, lacul celor patru cantoane sub ploaie, străzile Londrei de pe imperiala autobuzelor, canalele uitate şi uliţele moarte din Bruges, castelele fermecate de la Chenonceaux.  Şi, crescut de mic de o franţuzoaică al cărei tată era german, a cărei mamă avea sânge englez în vine şi al cărei soţ fusese un ungaro-polonez, femeie cultă şi instruită cum nu se mai află, fusesem obişnuit să citesc dintr-un început şi de-a valma tot ce se putea, tot ce înţelegeam şi ce nu. Anii de intimitate cu „acest viţiu nepedepsit, lectura” nu mi-au putut răpi însă niciodată senzaţia unică pe care mi-a dat-o de la prima dată Mizantropul.

Marile epopei ale lumii antice sau medievale pot evoca un univers intens şi viu, dar sunt convins că nu ne ating direct sufleteşte şi, în cele din urmă, fac parte din arta descriptivă. Tragediile Greciei sunt legate de o concepţie teistă a firii, care azi ne e străină. Shakespeare, desigur, e un poet neîntrecut, dar veacul al XVII-lea îl depăşeşte prin desăvârşirea formei (şi mai mult decât atâta: prin conciziune, sobrietate şi adâncime – Hamlet sau Macbeth sunt faţă de Mizantropul sau de Andromaca mai confuze şi totodată mai simpliste). Şi Faust mi se pare nu numai greoi, dar prin proporţii şi mai ales intenţii enciclopedice, prea cuprinzător pentru a putea spune atât de intens ca Mizantropul ceea ce are de spus. Don Quijote rămâne, pentru mine, singura capodoperă egală prin amploarea viziunii şi măreţia problemei puse Mizantropului. Totuşi, elementul pitoresc şi culoarea locală ştirbesc ceva din majestatea temei, pe când în piesa lui Molière, ca în toate cele clasice, universalitatea iese totală din respectarea strictă a regulilor şi din abstractizarea fără ezitări.

Mizantropul întrece toate celelalte creaţii ale spiritului omenesc prin misterul lui. Racine merge până la capăt, moraliştii veacului al XVII-lea spun totul, dar Molière în Mizantropul îi întrece prin puterea misterului. Misterele în Mizantropul sunt multiple, dar unul singur le copleşeşte pe celelalte şi egalează pe al scopului lumii: când Alcest izbucneşte în scenă la începutul piesei trântind uşile şi plângându-se de procesul lui, avem impresia că în clipa aceea a început discuţia asupra rostului creaţiunii. Care e procesul lui Alcest? E nemulţumirea fiecăruia din noi în faţa vieţii, procesul individului, însăşi dilema binelui sau a răului, teribila problemă a răspunderii, a dreptului omului la fericire şi linişte. Controversa lui Alcest cu Célimène, certurile sau răbufnirile lui nu sunt decât aspecte; urzeala piesei e tainicul proces pe care omul cu funde verzi îl pierde. În Faust intervine divinitatea, în Hamlet moartea pune capăt rolurilor, în Don Quijote Sancho Panza ţine echilibrul balanţei. Dar aici problema e pură, nimeni nu intervine, nimic nu ajută, nu ştim nimic. Suntem la poporul iubitor de adevăr, unde un Proust a lăsat singuri pe oameni în faţa Timpului şi a vieţii, iar un Renan a scris: „S-ar putea ca adevărul să fie trist.”

Interpretările au fost multiple: a fost interpretarea lui Rousseau, cu aparenţă de paradox, şi interpretarea lui Mauriac, maliţioasă. Dar dacă omul cu funde verzi e, ca Hans Castorp, un „copil răsfăţat al vieţii” sau un asocial (acelaşi lucru poate), misterul tot nu e rezolvat. Şi mai sunt celelalte: al Célimène-i, al sfârşitului, al sonetului, al societăţii, al lui Philinte şi chiar al Arsinoé-ei, pe care poate că nu caleaşca o mai întârzie la sfadă. Şi e gândul că Alcest, omul însetat de dreptate, nu e nici el fără cusur; şi gândul celălalt, că şi aşa e totuşi nevinovat. Şi tot aşa la fiecare personaj, până ce aceste lumini şi pete, aceste culori complementare formează prin raţiune în inimile şi minţile noastre un disc puternic de însăşi culoarea vieţii.

Era natural ca generaţiile să umple fiecare misterele secundare ale Mizantropului şi misterul lui central cu grijile, obsesiile sau visările ei. Era natural ca veacul al XVIII-lea să-l critice pe Alcest şi ca generaţia lui Thomas Mann să „burghezifice”. E natural să nu putem şti care a fost atitudinea finală a autorului. Dar ceea ce e mai puţin natural e ca piesa noastră aparent rea să cuprindă în cinci acte de conversaţii aparent copilăreşti tot ce sufletul omenesc a putut până astăzi să rezume din taina lumii şi din dureroasa ei frumuseţe. Cum s-a înfăptuit această minune? De ce cinci acte scurte de versuri uşoare întrec pe Goethe, pe Racine, pe Mozart, pe Shakespearte, armoniile Eladei, umbrele lui Rembrandt, cerul Italiei şi tot efortul, toată măiestria, toată poezia tuturor celorlalţi? Orice ar fi, cu cât timpul trece, cu atât eu mă baricadez mai hotărât aici, în plin clasicism: nu văd nimic mai cuceritor, mai uluitor. Mizantropul e o culme care nu explude priceperea şi iubirea altor opere: dar contactul cu perfecţiunea strictă, tot restul. Bucuria e mare, dar şi golul.