Suntem în era vitezei și a cantității, cele două imperative care ne conduc, vrem, nu vrem, viața. Și presa este în aceeași eră și fiecare publicație, online sau în print (atâtea câte au mai rămas și nici acelea nu se simt prea bine), vrea să dea o informație înaintea celorlalte și, în același timp, să ofere o cantitate cât mai mare. Nu contează de ce. De orice. Ceva de consumat pentru consumator, căci astfel e tratat în primul rând cititorul.
Și ca uliii la pradă s-au repezit precarele noastre gazete la moartea lui George Motoi. Moartea, ce pleașcă pentru ele! Au găsit și spațiu pentru ea în zilele fierbinți dedicate Elenei Udrea și corupției pedeliste. George Motoi a redevenit, brusc, un nume important atât cât să facă o știre. Mai întâi una seacă, precară, care arată peste tot la fel, dar poartă semnături diferite. Informațiile sunt proprietatea tuturor în vremea copy/paste. Printre altele, și la asta e bun internetul: să ne copiem unii pe alții! Când e grabă mare, nu ne mai batem capul nici măcar să sinonimizăm. După aceea, aceeași știre asezonată cu ceva aluzii la viața de budoar, preluate de pe omniscientul Facebook.
„Moartea și sexul vând” – o regulă de neclintit a presei, o consecință a psihologiei omului. Moartea rămâne pleașca din care se înfruptă cioclii – primitiv, fără să păstreze nici măcar aparențele unei omenii firești sau a unei minime deontologii. După moartea lui George Motoi, ultimul articol publicat în revista noastră a avut mult mai multe vizualizări decât anterioarele. Moartea lui a făcut oamenii curioși, nu viața și faptele! Așa funcționează creierul omului. Și așa funcționează ziarele, căci altfel nu știu și nu pot: moarte vreți, moarte vă dăm! Așa interpretează făcătorii de presă ponciful „moartea și sexul vând”.
Ca să nu piardă trenul și să publice prea târziu un material despre moartea artistului, despre care nu mai scrisese de nu știu câți ani (dacă George Motoi, care se retrăsese din activitate, ar fi comis o faptă artistică, n-ar fi fost spațiu pentru așa ceva), s-au repezit cu toții să copieze aceeași biografie precară, impersonală, aridă și nici n-au mai catadicsit „să ia reacții”, alt reflex jurnalistic în astfel de ocazii. Până și acela e pe cale de dispariție în era vitezei. Având argumentul numărului de utilizatori și accesări, presa de la noi e ferm convinsă că oamenii vor senzațional. Ca atare, încearcă să-l fabrice acolo unde nu există. Iar la această moarte n-a existat. Neavând încotro, redactorii și șefii lor s-au lăsat păgubași. Au citat doar postări de pe Facebook despre George Motoi, fără nicio relevanță pentru eveniment.
Asta e lumea noastră și ăștia suntem noi, căci noi facem lumea. Așa arată informațiile pe care ni le furnizează cu atâta viteză și într-o asemenea cantitate publicațiile noastre. Asta este nivelul la care reflectă ele actualitatea – pentru că așa văd ele actualitatea.
A-ți subsetima publicul, a-l trata ca pe o masă amorfă, manevrabilă, alcătuită din oameni spălați pe creier sau cu creier leneș, nu este doar o atitudine incorectă din punct de vedere al logicii, mărginită și jignitoare la adresa mării de oameni căreia ai pretenția că i te adresezi. Este o carte perdantă. Și pe mâna ei a pierdut presa de la noi. Să crezi că publicul „înghite orice”, cum cred și unii creatori de teatru, înseamnă să te păcălești. Greșeala se va întoarce împotriva ta și, în timp, vei rămâne cu ce meriți. Cu ce ai format, adică. Vei rămâne cu accesările… Viteza și cantitatea te vor afunda în noroiul acela unde te așteaptă, avizi, uliii să le aduci stârvuri. Atât.
Print