Bine v-am găsit, dragii mei, după vacanţă, în zile însorite de ianuarie, cu români înfuriaţi, plini de năduf, stârniţi de o altă ieşire ca nuca-n perete a unui prezidente tragicomic, năvălind pe străzi sugrumaţi de mânie! Nădăjduiesc că sunteţi dacă nu bine, măcar pe linia de plutire în oceanul vieţii lumeşti pe care nu mă satur să-l privesc de veacuri.
La început de an, iaca doi critici destoinici, camarazi la „Observator cultural”, care au purces blazaţi, parcă fără vlaga ce-i anima odinioară, la un dialog (http://www.observatorcultural.ro/index.html/articles%7Cdetails?articleID=26392) despre un 2011 teatral care nu le-a adus tocmai ce-şi doreau. Deh, cam aşa e viaţa, îţi dă ce vrea ea, nu ce vrei tu… Iată-i, aşadar, pe Iulia Popovici şi pe Liviu Ornea într-un schimb de replici „la ora bilanţului” despre ce s-a petrecut sub pulpana Thaliei în România năpădită de o criză care se ţine ca scaiul de trupul „bietei ţărişoare”… Matusalemic cum sunt şi paseist fără leac, legat de oameni şi de faptele lor, naturalel meu simţitor ar fi fost mai tuşat dacă vreunul dintre cei doi critici aşezaţi destins la taifas cu ştaif ar fi suflat măcar o vorbuliţă despre moartea lui Liviu Ciulei, un artist cum n-a fost altul în „biata ţărişoară”, o făptură discretă şi puternică, înzestrată „mai peste marginile îngăduite”, cum zicea Maiorescu despre Eminescu, cu har pentru scenă. Dar… tăcere. Şi mâinile mele uscate ar trebui să scrie acum, apăsând şovăitor tastele, „Şi restul e tăcere”. Dar iată că ele aştern alte vorbe, înşirate într-o întrebare pe cinstea mea neretorică: De ce ne e frică de evocări/ rememorări? Ambii critici amintesc despre moartea lui Alexandru Tocilescu, artist la fel important, dar nu stăruiesc nici jumătate de clipă asupra ei? De ce? Oare Domniile Voastre mă pot lumina?
Iaca a doua nelămurire, semn că tot anul o s-o ţin aşa. Nicio vorbă despre cum s-a răspândit aşa-numitul teatru în spaţii neconvenţionale prin oraşele patriei sărace sau despre ce se face, în urbea lui Bucur, la „unteatru” şi la „Teatrul în Culise”, care şi-a deschis prietenos porţile în prag de iarnă, după ce o mână de studenţi au muncit să creeze un spaţii pentru mulţii juni care n-au unde să arate ce pot sau ce încearcă. Cât despre spectacole şi roluri, cu mare bucurie am cetit despre îndreptăţita apreciere cu care s-a răspuns la interpretări frisonante ale unor Sorin Leoveanu, Marian Râlea, Cornel Scripcaru sau Virgil Ogăşanu. Cât despre domnişoare şi doamne, iarăşi tăcere… Deh, literatura dramatică e nedreaptă şi nedrept este şi gustul regizorilor, dar cine să se pună cu gustul?
Cât despre „cultura temeinică” şi „onestitatea”, armele cu care porneşte la luptă criticul de teatru, arme amintite nostalgic de Liviu Ornea, nu pot spune decât „rezon”. Sunt arme de neînvins, la care aş mai adăuga o a treia, cea pe care o aşternea pe hârtie, acum decenii, cel mai important critic şi istoric literar al vostru, fie că va place sau nu. Numele domnului cu pricina e G. Călinescu (aşa se iscălea şi nu-i plăcea să i se spună „George”). Mare pişicher Domnia Lui, care zicea că există un „organ” numit „simţ critic”, fără de care criticul nu e critic. Acestea fiind zise, nu pot decât să aştept cuminte, deşi nerăbdător, condeie care să scrie impresiuni (impresionismul e cu neputinţă de evitat, el face parte asumat din actul critic, care însă nu se reduce la el, ziceau şi pişicherul invocat, şi multe alte minţi luminate) şi concluziuni ivite din armonioasa conlucrare a celor trei arme, care spulberă pentru a dezvălui adevărul. Amin!
Print