„Moeder/Mama” şi memoria afectivă la rang de artă

Memoria afectivă este, poate, una dintre cele mai umane dintre înzestrările noastre. Dincolo de senzaţii şi simţuri, capacitatea noastră de a stoca sentimente pe care să le putem accesa şi reactiva în prezenţa unor stimuli foarte sensibili este o forţă de care de prea puţine ori suntem conştienţi. Suntem depozitarii propriei vieţi; ca un bătrân proiecţionist dintr-un cinematograf de artă, încărcăm bobinele cu pelicula unei amintiri sau a alteia şi o privim cum se derulează prin vizeta cabinei memoriei. Suntem foarte norocoşi să putem face asta. Amintirile sunt, poate, cel mai frumos cadou pe care ni-l face viaţa.

Spectacolul „Moeder/Mama” în regia şi coregrafia Gabrielei Carizzo, prezentat în cadrul Festivalului Naţional de Teatru de către compania belgiană Peeping Tom vorbeşte tocmai despre această memorie afectivă pe care o transformă în prilej de emoţie estetică şi fior dramatic. „Moeder” este unul dintre acele spectacole foarte personale, care îi vorbeşte fiecărui spectator privindu-l în ochi. Ai sentimentul că e puţin şi despre tine acolo. Şi dintr-o mişcare sau un gest sau o imagine nici nu ştii cum plonjezi de la trambulină în bazinul propriilor amintiri şi cadre din viaţa ta încep să se intercaleze în spatele retinei împreună cu spectacolul. Nu e un spectacol cu un discurs consecutiv; scenariul nu e o poveste neapărat ordonată în care personajele să treacă de la o acţiune la alta care derivă în mod logic şi necesar. Există un soi de realism fantastic în care metaforele şi imaginile alcătuiesc mai degrabă un univers oniric decât cotidian. Cumva bizar la început, intri în lumea acestei familii arhetipale, care trăieşte maternitatea şi lipsa ei sau privarea de ea mai degrabă.

Scenele construite cu o curbă dramatică bine armonizată, în care umorul îşi găseşte de fiecare dată punch line-ul împreună cu emoţia care schimbă de multe ori ritmul respiraţiilor din sală, te poartă prin acest spaţiu muzeu-sală de aşteptare în care sunt portretele înrămate cu chipuri de icoane şi rude de mai demult. Acest concept de muzeu al memoriei prezentat fără pompă de un tânăr în uniformă de paznic vine în contrapunct cu sobrietatea mortuară a primei scene în care mama lui a fost condusă pe ultimul drum. Acest ping-pong de tragism şi jovialitate funcţionează pe tot parcursul spectacolului şi îl face foarte tonic, aceste extreme ale sentimentelor potenţându-se reciproc.

© Danilo Moroni

La intrarea în sală spectatorii au primit o foaie A4, faţă-verso, cu traducerea în limba română a textului. Atât se vorbeşte pe scenă. Două pagini. Citind înainte replicile nimic nu pare să aibă sens. Nimic nu se leagă cu nimic. Şi eşti tentat să crezi că va urma un delir scenic greu de cuprins într-o logică de tip cartezian. Îmbinarea dintre teatru şi dans, însă, dialogul pe care interpreţii îl poartă prin mişcare, completează cele două pagini cu un conţinut bogat cât să poată umple o carte întreagă. E foarte dens ce se întmplă pe scenă din punct de vedere al informaţiei transmise – fie că este vorba de conexiuni estetico-intelectuale, fie de sentimente şi stări. Eşti pus în situaţia de a decripta în timp real imaginile pe cât de frumoase şi impresionante ca grad de profesionalism, pe atât de încărcate de sensuri la care ajungi făcând conexiuni şi apelând la memoria afectivă şi bagajul tău cultural. Trebuie să interpretezi în mod constant ceea ce vezi şi auzi, iar acest proces intens de participare activă la spectacol a devenit o raritate. Spectacolul te incită şi îţi face plăcere în acelaşi timp. Te face să te simţi bine în faţa unui artefact frumos estetic, te face să priveşti cu admiraţie performanţa înaltă a interpreţilor şi te face să participi activ cu memoria şi ştiinţa ta. E un mix atât de bine ponderat, în care toate elementele sunt de calitate, în care chiar şi absurdul unor situaţii pe care le propune devine plauzibil şi probabil în acest univers tragi-comic.

Scena în care o familie tânără sărbătoreşte aniversarea de şapte ani a fetiţei născute cu câteva scene mai devreme, cu baloane colorate şi coifuri, în timp ce fetiţa se află, încă, într-un incubator de sticlă, fiindu-le refuzată externarea, e terminată cu un dans frânt în care mama şi tatăl pur şi simplu se rup în bucăţi. Fizicalizarea sfâşierii lor e atât de puternică, mişcarea lor împiedicată, în care pare că se descopun şi se reconstruiesc pentru a o lua de la capăt este una dintre acele imagini profund teatrale, dar care spune povestea sacrificiului fără multe cuvinte precum romanele clasice, dar la fel de cuprinzător. Şi în acelaşi univers există şi povestea de dragoste a unei femei îndrăgostite de aparatul de făcut cafea. O femeie care aproape că face dragoste cu un „tonomat” de cafea cu nimic diferit decât oricare de pe holurile oricărei instituţii, dar care sucombă, lăsând în sufletul iubitei lui acelaşi gol ca pierderea oricărei iubiri. Oricât de stupid sună, oricât de superficial, în spectacolul „Moeder”, pierderea unui aparat de cafea are nu numai umor, ci şi o intensitate plauzibilă. Nu e doar o „cioacă” bună. Are sens.

„Moeder/Mama” este unul dintre acele spectacole despre care simţi să ţi s-a tatuat în memoria afectivă. Multe imagini din el se transformă în cadre din pelicula filmului din bobina bătrânului proiecţionist; este un spectacol care ajunge în suflet prin minte fără a apăsa ostentativ pe butoane sentimentale, ci prin mijloacele cele mai onorabile ale artei şi performanţei.

Festivalul Naţional de Teatru

Moeder/Mama

Interpreți/Dansatori: Eurudike De Beul, Maria Carolina Vieira, Marie Gyselbrecht, Brandon Lagaert, Hun-Mok Jung, Yi-Chun Liu, Simon Versnel, Charlotte Clamens

Regia şi coregrafia: Gabriela Carrizo

Asistent regie şi dramaturg: Franck Chartier

Decorurile: Amber Vandenhoeck, Peeping Tom

Costumele: Diane Fourdrignier, Kristof Van Hoorde (internship), Peeping Tom

Light Design: Giacomo Gorini, Amber Vandenhoeck

Coproducţie  Theater im Pfalzbau (Ludwigshafen), Taipei Performing Arts Center (Taipei), KVS – Koninklijke Vlaamse Schouwburg (Brussel), Grec Festival de Barcelona / Mercat de les Flors (Barcelona), HELLERAU – European Center for the Arts Dresden, Les Théâtres de la Ville de Luxembourg, Maison de la Culture de Bourges, La Rose des Vents (Villeneuve-d’Ascq), Festival Aperto/Fondazione I Teatri (Reggio Emilia), La Bâtie Festival de Genève

photo © Danilo Moroni

Print

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.