Molière şi Bulgakov, doi Mizantropi în căutarea fericirii

N-am înţeles cu adevărat cuvintele lui Steinhardt despre „Mizantropul” decât atunci când am citit romanul lui Bulgakov, „Viaţa domnului de Molière”. „Mizantropul întrece toate celelalte creaţii ale spiritului omenesc prin misterul lui”, scria N. Steinhardt şi afirmaţia lui mi s-a părut exagerată, mai ales că punea alături, spre comparaţie, texte precum „Hamlet”, „Faust”, „Don Quijote” sau tragediile antice. „Racine merge până la capăt, moraliştii veacului al XVII-lea spun totul, dar Molière în Mizantropul îi întrece prin puterea misterului. Misterele în Mizantropul sunt multiple, dar unul singur le copleşeşte pe celelalte şi egalează pe al scopului lumii”, îşi continuă el demonstraţia,  „când Alcest izbucneşte în scenă la începutul piesei trântind uşile şi plângându-se de procesul lui, avem impresia că în clipa aceea a început discuţia asupra rostului creaţiunii. Care e procesul lui Alcest? E nemulţumirea fiecăruia din noi în faţa vieţii, procesul individului, însăşi dilema binelui sau a răului, teribila problemă a răspunderii, a dreptului omului la fericire şi linişte.”

Cuvintele lui Steinhardt despre Alcest, care i-a adus ceva bătaie de cap dramaturgului în epoca în care l-a creat, s-ar putea la fel de bine referi la creatorul lui. La viaţa şi existenţa acestui dramaturg cu destin romanesc, care a schimbat soarta comediei şi a modificat gândirea despre teatru a timpului său şi a secolelor care au urmat, trăind el însuşi destinul unui Alcest, dar pe alte coordonate şi în alte culori.

Există puţine romane biografice dedicate dramaturgilor celebri şi şi mai puţine sunt cele semnate de scriitori care şi-au încercat ei înşişi mâna la dramaturgie şi care au avut un destin cel puţin la fel de interesant ca al subiectului ficțiunii lor. „Viaţa domnului de Molière” de Mihail Bulgakov, publicat anul acesta de Editura Humanitas Fiction, întruneşte toate aceste condiţii. O scriere cu un destin bizar care s-a născut dintr-un contract încheiat de Bulgakov cu o editură de la Moscova la începutul anilor ’30, pentru redactarea unei biografii a lui Molière, şi din propria imaginaţie a lui Bulgakov, secondată de frustrările pe care i le dădea viaţa trăită într-un regim opresiv, romanul a fost așternut pe hârtie într-un an și publicat la treizeci de ani după ce a fost scris şi la douăzeci de ani de la moartea autorului.

Dacă imaginea lui Molière la Curtea Franţei lui Ludovic al XIV-lea şi autobiografia lui Bulgakov se întretaie în paginile cărții, aşa cum s-a spus adesea, lăsând să se ghicească o intruziune subtilă a propriilor lupte cu destinul şi cu sistemul şi creând astfel o stranie suprapunere de lumi – specifică, de altfel, şi celorlalte creaţii ale lui Bulgakov –, este o poveste pe care fiecare, faţă în faţă cu viaţa lui Molière, va alege cum să o descifreze. Ceea ce propune însă Bulgakov în acest roman care te proiectează în universul comic al lui Molière, pe care-l descopri din cu totul altă perspectivă, este o incursiune subiectivă în intimitatea unui om… pe care-l descoperi din interior spre exterior şi ale cărui gesturi şi legături cu lumea epocii sale îşi găsesc un alt fel de justificare. Molière al lui Bulgakov e departe de a fi cel mai simpatic om din lume, dimpotrivă, e linguşitor cu regele Franţei şi cu nobilii care i-ar putea acorda protecţie – dar îi înţelegi fiecare mişcare şi ghiceşti în spatele linguşelilor cum se adună toată tristeţea şi furia din „Mizantropul”. Este crud şi răsfăţat, îşi trădează iubita şi se căsătoreşte cu o femeie pe care istoria a suspectat-o că i-ar fi fost fiică – Bulgakov nici n-o neagă, nici n-o afirmă… E materialist, ipohondru şi netalentat ca actor de tragedie, e crud, răzbunător şi cel mai fin observator al defectelor semenilor lui, care nu l-au iubit şi nici nu l-au simpatizat, deşi au râs la comediile lui – numai când nu s-au simţit vizaţi direct. Dar, înainte de toate, este de o inteligenţă tăioasă ca o lamă de cuţit, cu care a crestat în carne vie, asumându-şi riscul de a fi antipatizat şi hulit.

Între momentul naşterii lui Molière,  13 ianuarie 1622,  şi „vinerea fatidică” de 17 februarie 1673 au trecut doar 51 de ani… Dar Molière al lui Bulgakov era cu mult mai bătrân. Atât de dens este drumul de la primul capitol „Stau de vorbă cu moaşa” – o seducătoare introducere în lumea artistului, o discuţie peste secole cu cea care-l scotea din pântecele doamnei Poquelin-Cressé pe cel ce avea să fie dramaturgul cel mai cunoscut al Franţei – până la momentul în care sicriul lui a fost coborât în pământul nesfinţit de la cimitirul Saint Joseph, în sectorul repartizat sinucigaşilor şi copiilor nebotezaţi, încât ai sentimentul că Molière a trăit secole…

O legătură stranie pare să se creeze între personaj şi autorul lui, care îi povesteşte viaţa pe alocuri asumându-şi-o şi care comunică adesea cu el şi cu lumea lui, cu un firesc bine-venit. Fiecare piesă a lui Molière va avea altă culoare şi alt gust după romanul lui Bulgakov, care se încheie cu imaginea lemnelor arzând pe lespedea lui de mormânt, unde săracii se încălzesc, cu osemintele lui pierdute undeva în pământul Parisului şi cu salutul de bun-rămas al unui scriitor/ prieten intim/ alter ego de peste trei sute de ani.