La începutul fiecărei luni, revista Yorick vă propune, în „Film Corner”, o discuție despre cele mai relevante filme și evenimente cinematografice ale momentului.
Nu, filmele românești nu sunt tocmai succese de public. Nici măcar cele care iau premii la mari festivaluri internaționale. Nu o dată mi s-a întâmplat să merg într-o seară de weekend oarecare la un mall din București și să se nimerească să fim doi trei oameni în sală la un film românesc. „Dar de ce e așa gol?” o întrebi pe domnișoara care îți arată schema cu verde și roșu a sălii, ca să-ți alegi un loc. „Știți, așa e la filmele românești… Nu prea vine lumea.”
Ceea ce însă n-a fost cazul deloc la „Moromeții 2”, proaspăt intrat pe ecrane, cu mult tam-tam încă dinainte de lansare. Se pare că în ciuda sau tocmai datorită succesului pe care l-a avut prima parte din „Moromeții”, unul dintre cele mai iubite filme românești din toate timpurile, publicul a dat buluc la a doua parte, pe care Stere Gulea a întârziat mulți ani s-o facă. Atât de mulți, încât Victor Rebengiuc – cel de a cărui imagine se leagă atât de puternic figura personajului lui Marin Preda, încât până și taximetriștii povestesc cum l-au dus cu mașina pe Ilie Moromete – a refuzat să mai joace, pentru că e prea departe de vârsta personajului…
Și totuși, așa cum spuneam, „Moromeții 2” se pare că este în acest moment, la puțin timp după lansarea în cinematografe, pe cale să devină cel mai vizionat film românesc de după 2000. E deja un succes de public. Un succes de public la baza căruia stă în primul rând nostalgia. Nostalgia după lumea lui Preda, după imaginile acelea superbe care ne-au fermecat tuturor multe ore din viață, nostalgia după umorul irezistibil și acid al lui Moromete, nostalgia după Poiana lui Iocan, acel topos desăvârșit al românismului, nostalgia după acea senzațională imagine de final, cu Moromete și Niculae care se pierd în ceață.
„Moromeții 2” pornește, însă, de la alte premise și, deși până în acest moment succesul de public este real și curiozitatea funcționează și ea ca un bun agent de PR, chiar și când cronicile nu sunt întotdeauna favorabile, realitatea pe care spectatorul o descoperă în cele aproape două ore de proiecție e oarecum diferită. În primul rând, Stere Gulea are de data asta în mână un cu totul alt tip de material literar. Dacă romanul „Moromeții 1” este iubit de toată lumea, nu aceeași este situația cu cel de-al doilea volum, în care Preda e silit să facă pact cu regimul, în care forța narativă e departe de cea din primul volum, în care Niculae crește și devine activist. Îndrăgostit de Marin Preda și fiind sigur că multe dintre paginile volumului 2 au fost scrise împotriva propriului spirit și a propriei gândiri, Stere Gulea alege o soluție de compromis pentru scenariu. Combină fragmente din „Moromeții 2” și „Viața ca o pradă” și schimbă construcția personajelor pe ici-pe colo, după cum crede el că ar fi gândit cu adevărat Marin Preda, dar ar fi putut s-o facă… Gulea mărturisește în interviuri că a rescris cu mâna lui ceea ce a gândit Preda, pe ideea că adesea el s-a identificat cu personajul lui Niculae.
„Ca literatură, cred că volumul II nu e la fel de bun ca primul. Nu-mi place cum e scris. Stilul indirect al cărţii nu te invită la lectură. Dincolo de acest aspect, nu voiam să intru în toată acea poveste specioasă cu ceea ce se întâmplă după colectivizare în sat şi atmosfera tensionată dintre găştile care se carotau una pe alta. Nu mi se părea că e un subiect atractiv pentru un film. Ca să nu mai reamintesc cum au făcut, de fapt, comuniştii colectivizarea. Nu-mi plăcea nici ideea că Niculae era activist de partid. Cred că a fost un context nefericit pentru Preda că a trebuit să scrie volumul ăsta. Sunt convins – deşi e greu de spus – că l-ar fi continuat altfel dacă nu erau acele vremuri”. Una peste alta cert e că în filmul care rulează acum pe ecrane Niculae nu e tocmai un activist de partid. Și, deci, nu respectă povestea din roman. La urma urmei, trăim în secolul 21, comunismul este considerat cel mai mare rău care s-a abătut asupra României în ultimul secol, au trecut 30 de ani de la Revoluție, serbăm Centenarul Marii Uniri… cum ar fi putut să-și asume Stere Gulea riscul de a fi fidel unui roman în care eroul principal face propagandă comunistă?
Prin urmare, gestul lui de a interveni în reconfigurarea personajului principal și, în fond, a mai multe scene și idei nu poate fi înțeles decât ca o reverență adusă lui Marin Preda. Iar ceea ce va face regizorul va fi încercarea de a continua în spirit „Moromeții 1”, chiar dacă schimbă integral distribuția. Și-și asumă riscul major de a-l schimba pe Ilie Moromete cel intrat în mentalul colectiv.
Prin urmare, sarcina lui Horațiu Mălăele nu a fost deloc una ușoară. Deși e unul dintre cei mai iubiți actori din România acestui moment, care face săli pline indiferent ce ar juca – motiv pentru care, din păcate, calitatea spectacolelor lui a și scăzut vertiginos în ultimii ani, invers proporțional cu succesul… – totuși, să reușească să se impună ca un nou Moromete nu era treabă ușoară. Și aș zice că, în ciuda succesului pe care l-a avut și-l va avea filmul și în ciuda excelentei interpretări, o interpretare care-ți amintește de extraordinarele lui roluri de acum câțiva ani buni, o interpretare în care-i regăsești și redescoperi geniul de actor unic; în ciuda detaliilor de filigran din care-l recompune pe acest nou și trist Ilie Moromete cu care se sfârșește o lume, în ciuda tuturor acestor excelențe, Horațiu Mălăele nu se va identifica niciodată cu Ilie Moromete în măsura în care o face Victor Rebengiuc. Și asta în mare parte pentru că substanța scenariului acestui film este destul de diluată. Iar Stere Gulea mizează enorm pe trei lucruri:
- Interpretarea actorilor
- Nostalgia
- Recrearea unei atmosfere idilice a unui sat românesc dispărut, prin imagini superbe
Și toate trei sunt lozuri câștigătoare. Întâi, interpretarea actorilor… Aduce în film trei generații de actori extraordinari. Și toți joacă impecabil. Merită să vezi filmul fie și numai ca să-i vezi pe ei jucând, chiar dacă sunt scene mici, adesea lăsate nerezolvate, în care Gulea îi lasă pe actori să pluseze numai ca să-și aibă fiecare momentul lui. Și așa se face că aproape fiecare scenă e o bijuterie de actorie în sine. Dorina Chiriac în scurta ei apariție la gard e imposibil de uitat, Oana Pellea, în rolul Fica, realizează o compoziție desăvârșită, de o imbatabilă autenticitate, Răzvan Vasilescu sau Gheorghe Visu, Dana Dogaru sau Cuzin Toma, fiecare, în scurta lui apariție, creează o lume. Și simți cum în spatele acelui moment de pe ecran palpită o altă lume, vie și puternică. Iar acesta este unul dintre marile merite ale filmului. Și tânărul Iosif Paștina realizează o construcție interesantă, un personaj contorsionat, bântuit de idealuri neclare, introvertit, straniu… un mic alter-ego al lui Marin Preda, așa cum l-a dorit regizorul.
Nostalgia, așa cum spuneam, funcționează și ea, doar că nu puține sunt momentele când funcționează împotriva filmului, pentru că simți cum celălalt film era mai puternic… Și că aici unele scene sunt căutate, precum cea cu manifestația pro-Regele Mihai, încheiată cu violențe.
Iar imaginile… imaginile sunt într-adevăr superbe, salvate de excesul de calofilie prin alegerea pentru alb-negru, care le încarcă, în această lume atât de excentric colorată, de o forță cu totul aparte. Imaginile au viață, au poveste, au finețe, au forță, sunt un personaj în sine. Satul în care alege Stere Gulea să filmeze, să se reîntoarcă după atâția ani, e un poem în sine, așa cum e arătat în film. Cu iarba în bătaia vântului, cu nucul, cu fânul, cu noroiul, cu soarele printre crengi…
Care e cea mai frumoasă scenă din film, într-o ierarhie personală? Cea din grădină, sub pom, dintre Moromete și Niculae, care citește „Frații Karamazov”, iar tatăl îl întreabă cu superba lui inteligență hâtră – e și unul dintre cele mai frumoase dialoguri din film – Ce sens are să citești? La ce bun? Cui folosește? „Ca să știu”, îi răspunde Niculae… „Și știi?” rămâne fără răspuns întrebarea lui Moromete…
Care e marele atu al filmului, deși i se poate reproșa substanța diluată? Are duioșie și surprinde atât de fin moartea unei lumi. În fiecare imagine simți adierea sfârșitului inevitabil, mai ceva ca în replicile care se rostesc, ca într-un alt fel de „Livadă de vișini”. Moare o lume și o alta se naște…
Print