“Moş Nichifor”, acest Don Juan neaoş-sătesc

3stars

“Tradiţie” – unul dintre cuvintele care spus cu suficient simţ de răspundere sau fior cu tremolo în glas poate de unul singur să răscolească sentimente şi conştiinţe. Avem, cumva, un punct slab, patriotard şi melancolico-jinduitor care se activează imediat ce se aduce cumva vorba de sfintele noastre tradiţii. Pe care, evident, le ştim după ureche sau doar prinse din zbor. Şi dacă întrebăm o sută de români, cum ne-a obişnuit televiziunea, tot nu găsim două păreri care să coincidă şi cu atât mai puţin un răspuns lămuritor. Tradiţia e acel ceva care ne responsabilizează dintr-odată la unison, de îndreaptă coloana a importanţă şi răsună din difuzoare la orice moment festiv. E ceva cde care ştim că trebuie să fim mândri şi care trebuie păstrat.

De multe ori, tradiţia noastră dătătoare de emoţie se transformă în kitsch şi pretext pentru un business mic, dar profitabil. Nu mai ştim cât de tradiţionale sunt artizanatele desfăşurate pe tarabele târgurilor înţărcuite în pieţe largi sau pe marginea drumurilor de munte sau cât de tradiţionale mai sunt reţetele din borcanele scumpe legte cu şnur tricolor. Nu tot ce e “tradiţional” trebuie musai să fie şi de calitate. Iar tradiţia doar strigată sau purtată la rever nu e deloc o garanţie de autenticitate.

“Moş Nichifor” după “Moş Nichifor Coţcariul” de Ion Creangă, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act este un spectacol care porneşte de la tradiţie, o respectă şi o reorganizează, deloc ireverenţios, într-un material cu ritm proaspăt şi spirit contemporan. Aşa cum domnul Eminescu e un chip angelic în memoria colectivă a neamului, la fel şi bădia Creangă e un arhetip deja al literaturii române. Cu toţii avem impresia că îl ştim mai ceva decât pe o rudă şi că aproape am copilărit împreună. Dar să nu uităm că acelaşi bard al Humuleştilor a lăsat posterităţii, şi la fel de tradiţional, o poveste dedicată unui “personaj” nu tocmai bun de ţinut lângă icoană. Aşadar, cum nu există Sfântul Creangă, nu e nicio impietate să îi reinterpretezi opera.

Iar asta s-a şi întâmplat la Teatrul Act. Moş Nichifor nu e un bătrânel hâtru şi poznaş, aşa cum credem că îl ştim din părirism şi auzite şi prea puţin din citite, ci un bărbat în toată firea, uns cu multe alifii, cu un umor la limita indecenţei, pezevenghi, isteţ foc, bine legat, în putere, care momeşte cu poveşti şi scenarii iscusite o tinerică soţie nu tocmai uşă de biserică nici ea. Într-un spaţiu marcat doar de câteva sacoşe de rafie, geamantane de lemn, saci cu bulendre şi plase ticsite, în spaţiul gol al scenei în arenă puterea de concesie în faţa convenţiei teatrale e solicitată pentru a vedea în faţa ochilor nu un decor sărac lipit, ci o căruţă în mişcare cu tot cu peisajele care se schimbă în drumul ei. Dacă cele multe catrafuse pot sugera plauzibil o căruţă, e mai greu de acceptat că o mână care mângâie aerul destul de puţin convingător desenează silueta celor două iepe care o trag în drumul spre Piatra. Jocul cu obiecte imaginare este un exerciţiu folositor în anii de studiu ai viitorilor actori. Pe scenă, însă, pus ca atare, fără subtilităţi, descriptiv, nu e tocmai o rezolvare fericită.

Dincolo de această pauperitate vizuală există bogăţia realţiei dintre cei doi actori. Marcel Iureş şi Ruxandra Maniu transformă un dialog ce pare inofensiv, banal chiar, uşor vetust, într-un recital de subînţelesuri, plin de savoare, hazliu şi foarte fresh. Malca cea care pleacă la drum cu acest Moş Nichifor şturlubatic ascultă activ, cu o curiozitate inocentă toate gogoşile mai mult sau mai puţin umflate pe care i le toarnă experimentatul harabagiu într-ale vieţii şi mânatul cailor. Se amuză ruşinată, se îmbujorează, se miră, mai că îl crede, mai că nu, se sperie de-a binelea, apoi prinde jocul şi se cam lasă păcălită, mai de bună-voie, mai ca din greşeală. Iar Moş Nichifor are un întreg arsenal al seducţiei nevinovate; cu o alură de om de bine, cu un aer nonşalant, doar cu intenţii onorabile şi prins cu poveştile lui, nu are nimic ameninţător, nimic care să prevestească puterea de seducţie a acestui Don Juan rural şi puriu. Dar tensiunea dintre tânăra rubicondă şi nu la fel de tânărul uscăţiv există din plin şi creşte cu fiecare nouă poveste, cu fiecare nou bici fluturat lejer peste capetele iepelor invizibile.

Marcel Iureş are un farmec lejer, indiferent şi cu atât mai seducător. Aproape că nu tace deloc, povesteşte bogat, vezi cu ochii minţii tot ce spune, te cucereşte cu o energie leneşă care te fură, comentează şi bodogăne, îşi face de lucru din nimic şi pe sub fiecare alint, pe sub fiecare privire furată, pe sub fiecare vorbuliţă ce pare improvizată, se intuieşte urzeala solidă a unui actor care ia foarte în serios un rol ce pare extrem de uşurel şi facil. Ruxandra Maniu are o energie ce roboteşte continuu, un frison parcă, un neastâmpăr. Simţi plăcerea ei de a fi pe scenă, bucuria plină a unei actriţe care îşi asumă fără nicio ostentaţie sau exagereare rolul. Cu umor, cu un uşor răsfăţ, cu o viaţă interioară bogată şi bine susţinută, e ca un perpetuum mobile care ponderează perfect lenea molcomă a partenerului său care o pândeşte.

“Moş Nichifor” nu este un spectacol tradiţional şi omagial. Şi nici nu îşi propune să îl întoarcă pe Creangă cu frunzele în sus. Nu are nimic din pompa unui mare spectacol. Aproape că se ia peste picior; lejer, pe-ndelete, ca o joacă de copii, fără nicio pretenţie, simplu şi simpatic.

Teatrul ACT

Moș Nichifor după Moș Nichifor Coțcariul de Ion Creangă

Regia: Alexandru Dabija

Costumele: Manuela Pungan

Distribuția: Marcel Iureș și Ruxandra Maniu

Foto: Alex Iureș

Print

Un Comentariu

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.