Septembrie 2016. Început de stagiune. La Teatrul Metropolis din București, povestea trupei lui Victor Ioan Frunză merge mai departe. E un fenomen unic, viu, puternic. E cel mai coerent program care a existat în teatrul românesc în ultimul deceniu.
A început la fostul Centru Cultural pentru UNESCO „Nicolae Bălcescu”, de unde a fost înlăturat la finalul stagiunii trecute din motive politice. Și continuă la Teatrul Metropolis. Trupa lui Victor Ioan Frunză creează stagiune după stagiune spectacole care au în comun trăsături importante, printre care valoarea interpretării și accesibilitatea. Așa cum, cu decenii în urmă Giorgio Strehler își propunea să aducă în Italia acelei perioade texte valoroase, bine puse în scenă și bine jucate, care să atragă publicul la teatru, în același fel Victor Ioan Frunză are curajul de ani buni să meargă contra curentului sau a curentelor din teatrul nostru, dictate fie de selecții, fie de premii, fie de trenduri și mode, și să-și urmeze coerent și consecvent programul. A creat o trupă – o trupă cu personalități bine conturate și de nivel egal, iar spectacolele lor sunt în mod vizibil rezultatul multor luni de cercetare, sunt bine legate și le lipsește cu totul superficialitatea care domină în mare parte teatrul acestui moment. Victor Ioan Frunză alege textele împreună cu trupa și e evidentă preferința pentru texte-capodoperă, pentru texte consacrate, care le oferă actorilor partituri ample și dificile, iar publicului îi prilejuiește întâlnirea cu piese-hit din istoria dramaturgiei, pe care, altminteri, prea rar i se oferă ocazia să le vadă pe scenă – și asta pentru că peisajul nostru teatral a început să devină destul de monoton. Cum spuneam, fenomenul e unic și va rămâne în istorie. Dacă se va scrie vreodată o istorie a acestei perioade… Dacă nu, va rămâne cu siguranță într-o istorie vie. Și nu mă pot abține să nu scriu aici cuvintele unei foarte tinere colege după ce a văzut „Amadeus”: „Vedeam spectacolul și mă gândeam: Uau! Peste 30 de ani o să pot să le spun tinerilor de atunci I-am văzut pe Andrei Huțuleac și pe George Costin în Amadeus-ul lui Victor Ioan Frunză, așa cum ni se spune nouă azi despre mari spectacole cu Ștefan Iordache sau George Constantin.”
Așadar, stagiunea 2016-2017 a Teatrului Metropolis s-a deschis cu „Amadeus”, la Sala Amfiteatru – spectacolul face parte dintr-un binom gândit de Victor Ioan Frunză, alături de „O scrisoare pierdută”, care a avut premiera tot în acest început de septembrie. La trei luni de la dispariția dramaturgului Peter Shaffer – pe 6 iunie –, montarea de la Metropolis împlinește un proiect sau un vis mai vechi de-al lui Victor Ioan Frunză, început în urmă cu mulți ani la Timișoara. Iar propunerea lui este, la aproape patruzeci de ani de la momentul când piesa a fost scrisă și jucată pentru prima dată la Royal National Theatre, extrem de… contemporană.
Dincolo de superba poveste care a făcut istorie în filmul lui Milos Forman, spectacolul Teatrului Metropolis este și o subtilă punere în discuție a ideii de „originalitate” în artă sau în teatru. Împreună cu scenografa Adriana Grand, construiește în noua sală a teatrului de pe strada Mihai Eminescu un spațiu în permanentă „mișcare”, un spațiu care se redefinește și se reconstruiește de la o scenă la alta, reușind o superbă combinație între un așa-zis „spațiu gol” și un decor „de epocă”. Soluția găsită de Adriana Grand, aceea de a schimba în permanență „decorul” din fundal, marcând astfel trecerea de la o scenă la alta și de la un spațiu la altul, de la curtea împăratului la sala operei, planșe cu imagini din Viena sfârșitului de secol XVIII – un fel de joc cu cărțile pe față de-a „regula unităților” – creează în final senzația de non-timp și non-spațiu, jonglând în permanență cu iluzia și distrugerea iluziei, un fel de subtil efect brechtian…
Alegerea aceastei modalități de reprezentare inspirată din estetica teatrului liric, cu machiaj gros conferă o dinamică aparte spectacolului și face parte, așa cum spuneam, din inteligenta punere în discuție a ideii de originalitate. Vintage e la modă… Redimensionarea unui tip de scenotehnică veche și folosirea acestor convenții ale teatrului liric, la vedere, îi conferă subtil montării dimensiunea de „work in progress”.
Povestea din „Amadeus” pune o problemă chinuitoare: dreptatea lui Dumnezeu. Sau, mai simplu, cum alege Dumnezeu să-și împartă harul. Și aduce față în față două personalități perfect contradictorii: Mozart și Salieri. Cel dintâi, copilul-minune, geniul dezinvolt, nebun, infatuat, răsfățat, copilăros, dar prin care curge muzica lui Dumnezeu, care transcrie fără ștersături notele dictate de undeva de sus. Și cel de-al doilea, bărbatul responsabil, care face pact de suferință și asceză cu Dumnezeu, omul bine văzut la Curte, dar a cărui muzică sună chinuit și plictisitor. Aceste două personalități sunt interpretate de Andrei Huțuleac și George Costin. În montarea lui Victor Ioan Frunză, George Costin – un Salieri absolut seducător în disperarea lui stinsă în ură amară, transformată în timp în umor acid – este un fel de… regizor-dirijor care conduce întreaga desfășurare a poveștii și trecerile temporale. În prima parte, un Salieri bătrân și chinuit – un excelent moment de compoziție –, care se joacă puțin de-a demiurgul cu publicul. Publicul, acel personaj care va rămâne până la finalul lumii martor „activ” al spectacolului dintre el și Mozart. Și după ce își asigură în acest fel „posteritatea”, Salieri întoarce clepsidra și dă timpul înapoi. Tot ceea ce se va întâmpla este propriul lui spectacol și „mica” lui răzbunare în lupta cu Dumnezeu și cu timpul.
La mulți ani după moartea lui Mozart, Salieri își asumă moartea lui. Și întreaga Vienă vuiește… Undeva, în spatele scenei, mulțimea fără chip, oameni care se înghesuie în semiîntuneric vorbesc despre moartea lui Mozart petrecută demult și despre vina pe care și-o asumă Salieri. Vestea se răspândește cu repeziciune, iar timpul se dă înapoi. La Curtea lui Josef, Împăratul Austriei, Salieri, în floarea vârstei, visează să fie cel mai mare compozitor… George Costin surprinde subtil toate trecerile personajului de la furie la disperare, de la implorare la revoltă și, cel mai important, adaugă în permanență un gram de umor. Și realizează o foarte interesantă și permanentă complicitate cu publicul, trecând de la pasaje narative – căci rămâne tot timpul cel care spune povestea și actorul din propria poveste.
Tragedia lui începe atunci când la Curte vine tânărul Mozart. Andrei Huțuleac îl construiește pe Mozart al lui la limita cu grotescul. Și acolo unde grotescul se oprește începe drama. Aceasta extraordinară flexibilitate și capacitate de a jongla cu veselia tâmpă și geniul, în fapt de a disimula geniul în veselie tâmpă dintr-un profund și puternic sentiment al superiorității, transformat astfel în dispreț la adresa unei lumi care nu-l înțelege, este cheia interpretării lui Andrei Huțuleac. Iar felul cum surprinde transformarea lui Mozart din tânărul insolent și jucăuș, care și-l face din prima clipă dușman pe Salieri, interpretându-i melodia după o primă audiție și încercând să i-o îmbunătățească pe ici pe-colo, în bărbatul distrus de sărăcie și de gânduri negre este desăvârșit. O ironie tristă – marca personală a lui Andrei Huțuleac – îi este firul roșu al interpretării și nu lipsește nici în scenele în care se joacă de-a amorul cu Constanze, nici în cele în care vorbește cu împăratul sau cu mai-marii de la Curte și nici în final, atunci când, disperat și înspăimântat de moarte, vorbește scuipând cuvintele, terorizat de frică, cu masca cea neagră care îi cere Recviemul. O inocență lucidă (da, contradicția în termeni e asumată) și disprețuitoare îi conduce întregul comportament – e obrăznicia geniului, iar interpretarea lui Andrei Huțuleac îi surprinde nuanțe nebănuite și râsul lui, râsul isteric și straniu îți răsună în urechi multă vreme după ce ai plecat din sala de spectacol. În fond, prin felul cum își construiește personajul, Andrei Huțuleac dă un răspuns la întrebarea legată de dreptatea divină. Rămâne să-l aflați în sala de spectacol…
În tot acest timp, în care Mozart creează cele mai frumoase lucrări și moare de foame, Salieri urcă treaptă cu treaptă la Curtea Împăratului Austriei și se bucură de un respect direct proporțional cu lipsa lui de talent. Dar el ascultă măcinat și ars de invidie muzica lui Mozart, în timp ce se răfuiește cu Dumnezeu. George Costin surprinde toate aceste cute ale sufletului compozitorului italian și mai ales lupta teribilă dintre admirația fără limite pentru sunetele lui Amadeus și ură. Surprinde acel „omenesc preaomenesc” care-l împiedică să fie geniu și, în același timp, îl face să aspire la geniu. Surprinde acel hău cumplit al ființei superioare, capabile să înțeleagă, să prețuiască și să aspire la valoare, dar care își înțelege limita… și nu poate s-o accepte. Îi surprinde meschinăria și, în același timp și paradoxal, uriașa generozitate pentru că, de la Curtea Austriei, el este în fapt cel mai mare admirator al operei lui Mozart și singurul care-i înțelege adevărata valoare, anticipându-i destinul în posteritate.
Între ei, Constanze Weber, tânăra soție a lui Mozart, interpretată de Nicoleta Hâncu. Așa cum o creează actrița în spectacolul de la Metropolis, ea este adevărata inocență, e un fel de imagine pereche a lui Mozart, dar lipsită de geniu, o ființă simplă și caldă, dispusă la orice sacrificiu pentru el, dispusă să i se ofere lui Salieri, dacă asta i-ar aduce o slujbă lui Mozart, incapabilă să-i înțeleagă geniul altfel decât printr-o intuiție care o și face să rămână lângă el și să îndure frigul și foamea până aproape la final. Poate cea mai frumoasă scenă dintre Mozart și Constanze este aceea când, într-o noapte rece în care se terminaseră până și scrisorile de la tatăl lui, bune de ars pe foc pentru un strop de căldură, ea, furioasă și disperată începe să cânte cu glasul sugrumat de plâns un fragment din „Flautul fermecat” și să danseze ca să se încălzească.
Extrem de important în această montare este felul cum sunt conturate personajele din planul al doilea. Victor Ioan Frunză a construit cu mare atenție la detalii toate aceste scene, Carol Ionescu și Voicu Aaniței, în rolurile celor doi colportori funcționând impecabil. Ei sunt vocea mulțimii și se completează delicios în momente decupate parcă dintr-o reinventată commedia dell’arte. La fel personajele de la Curtea Austriei – baroni, conți și însuși împăratul – Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alin Florea și Alexandru Pavel – sunt, fiecare, o pată de culoare… accentuată, desigur, și de costumele Adrianei Grand, care își propun să păstreze spiritul epocii, și, mai ales, de extravagantele peruci, creații spectaculoase, care aruncă întreaga construcție într-o modernitate surprinzătoare.
Muzica, un element aparte în creațiile lui Victor Ioan Frunză, ocupă și de data asta un loc important, aspect pus în lumină de și prin prezența tenorului Robert Nagy, care are câteva intervenții emoționante în spectacol – vocea lui live într-o sală micuță precum cea de la Metropolis, într-o poveste în care muzica este elementul principal, era aproape un imperativ și dă un plus de autenticitate.
Finalul, așa cum îl construiește Victor Ioan Frunză, e un amestec de dramă și umor, cu un Salieri care-și ratează și moartea. Publicul – martor tăcut – a asistat la un mic moment de teatru în teatru. Înainte de moarte, Salieri și-a pus în scenă viața – pe a lui și pe-a lui Mozart. Întreaga perspectivă asupra lumii, asupra oamenilor, asupra vieții îi aparține lui. El e micul demiurg care a pus totul în scenă ca să-și lege numele de al lui Mozart și să-și asigure un colțișor de posteritate. Și de aceea e seducător… George Costin îi conferă o trăsătură irezistibilă. E un Salieri pe care-l înțelegi în toată grozăvia lui, în toată disperarea lui neputincioasă. E un Salieri care te face câteodată să fii de partea lui. E teribil de uman, e atât de… ca noi.
Teatrul Metropolis, Sala Amfiteatru
„Amadeus” de Peter Shaffer
Direcția de scenă: Victor Ioan Frunză
Decorul și costumele: Adriana Grand
Antonio Salieri, compozitor – George Costin
Wolfgang Amadeus Mozart, compozitor – Andrei Huțuleac
Constanze Weber, soția lui Mozart – Nicoleta Hâncu
Josef, împaratul Austriei – Alexandru Pavel
Contele von Strack, șambelan – Adrian Nicolae
Baronul van Swieten – Sorin Miron
Contele Orsini – Rosenberg, directorul operei – Alin Florea
Venticello 1, colportor – Carol Ionescu
Venticello 2, colportor – Voicu Aaniței
Teresa Salieri, soția lui Salieri – Ariana Presan
Caterina Cavalieri, soprana – Mădălina Craiu/ Anca Dumitra
Cu participarea extraordinară a tenorului Robert Nagy
În alte roluri: Sorin Flutur, Alexandru Grădinaru, Andrei Redinciuc
Print