„Fii seducător”, le spun, „greșești pasul dacă nu crezi în el. Nu mă interesează dacă greșești pasul. Cine știe dacă l-ai greșit? Important e să fii seducător”.
„Mozart Steps” a avut premiera la Teatrul Național din Sibiu vineri seara, pe 13 septembrie. Un spectacol de teatru coregrafic de Gigi Căciuleanu, care s-a încheiat cu un alt spectacol… întrebări și răspunsuri cu Gigi Căciuleanu, pe scenă. „DansActorii”, așezați pe jos, și Gigi Căciuleanu, ne-liniștit, în picioare, seducător… vorbind despre dans, despre spațiu, despre sensuri, despre el, despre noi, despre Mozart, despre poezie, prăpastie, firul de iarbă…
„Cum răsar firele de iarbă? Firul de iarbă n-are nici creier, nici mușchi, nici tendoane și, totuși, știe să iasă din asfalt.”
După o oră și jumătate de dans, în care ceea ce se întâmplă pe scenă nu se poate povesti – deși o formă de narațiune există –, ci se trăiește din senzații, după o oră și jumătate de poezie pură, care te lasă să respiri altfel, urmează spațiul „repovestit” de Gigi Căciuleanu.
„Eu văd regia ca pe o coregrafie, ca organizare a spațiului. Când un dansator se învârte, deschide spațiul, nu mai contează peretele, dispare. Ce ați văzut e un spectacol de dans, dar nu în sensul de „dănțuială”, ci în sensul preocupării pe care o are corpul să supraviețuiască.”
În spate, în fundal, sunt piramidele. Ce urmează e o înlănțuire de mișcări și senzații care lasă fiecăruia loc pentru propria întâlnire cu povestea.
„Mi-ar plăcea ca fiecare, plecând de aici, să inventeze un „Mozart steps” propriu…”
Și este imposibil să nu-l inventezi… Un actor învârtind o greutate uriașă, care, pe măsură ce ritmul devine mai alert, pare să-și piardă din concretețe și lasă liniștea să se așeze. Corpuri care se mișcă și țes relații, din energii, din sfori întinse, din brațe și picioare…
„Grupul are o dinamică foarte specială, coregraful o știe mai bine decât sociologul. Un corp inteligent e un corp frumos. Iar inteligența corporală, a mișcării, le adună pe toate.”
Muzica, ritmul, actorii care se mișcă în pași simpli umplu scena, o populează și o fac să devină vie încă din primele secunde de când începe spectacolul. Nimic complicat, doar o mișcare prin care spațiul începe să vibreze, iar tu, în sală, simți firescul, „la fel”-ul.
„Suntem la fel făcuți, cu asta lucrează dansul.”
Și totuși, „important în dans e să devii unic”.
Imaginile se decupează una câte una, vezi actorii transformând și transformându-se, unii „mimând” trăirea alții, trăind-o, trecând de la momente în care „joacă” emoția, la cele în care intră în emoție, construind povești pe care tu singur le „scrii”.
„E foarte important ce resimte omul în sală. Le-am cerut să-mi dea ideea că țin pe umeri lumea, ca Atlas, numai printr-un pas, printr-o neputință, un fir de păr. Neputința e foarte importantă în dans. Momentele pe viață și pe moarte, asta înseamnă dans pentru mine, limita până la care te duci. Așa cum la Pablo Casals interpretarea e la limita prăpastiei…”
Ce vezi pe scenă, înainte de a fi frumos, e puternic. Are o forță pe care rar o întâlnești la teatru, pentru că energiile lucrează împreună. Mișcările alcătuiesc tablouri în care se întâlnesc istorii din lumea piramidelor egiptene cu sunetul lui Mozart.
„Când dansezi ești pe tărâmul celălalt din basme, acolo unde coboară Făt-Frumos, contează ce se vede, dar contează mai ales ce e în adâncuri. Ești ca în cerul lui Van Gogh…”
La sfârșitul spectacolului, actorii vorbesc despre întâlnirea cu Gigi Căciuleanu… întâlnirea cu poezia, spune unul dintre ei, cum să vorbești despre întâlnirea ta cu poezia? Dar Gigi Căciuleanu, cu un umor care transpare și din spectacolele lui, amestecă și în cuvinte, și în dans frumusețea unui firesc al metaforei absolut surprinzător:
„Când mă mișc și închid ochii simt triunghiulețe și cerculețe și virgule care-mi spintecă interiorul, ca-n pictura lui Kandinski.”
Cu poezia concretă:
„Să dansezi singur pe scenă e ca și cum ai fi singur pe lume, singur în fața stelelor, a păpădiilor, a ta… Nu există om mai singur pe lume ca un actor care dansează singur pe scenă.”