Nu puţine sunt premierele care au transformat Timişoara într-un loc special, unic, al spaţiului nostru geografic. De la cele mai cunoscute: primul oraş cu străzi iluminate cu gaz şi apoi electric, la fel – primul tramvai tras de cai, apoi electric, prima stradă asfaltată, prima staţie de salvare, prima linie de troleibuze, primul transplant de celule stem sau atestarea celei mai vechi fabrici de bere din România, până la cele mai puţin cunoscute (prima iubită a lui Beethoven, soţia unui fost oficial al oraşului) sau cele deseori trecute cu vederea.
Prima şcoală elementară a fost deschisă la Timişoara, dar şi prima bibliotecă publică de împrumut şi, tot aici, de la jumătatea secolului al XVIII-lea, există stagiune teatrală. Mai târziu, s-a ridicat cortina Teatrului “Franz Josef”, acea clădire care încă marchează centrul oraşului, găzduind în prezent Opera şi cele trei teatre dramatice, în limbile română, maghiară şi germană, fapt unic în Europa. Construit în stil neorenascentist de arhitecţii vienezi Fellner şi Helmer, cunoscuţi şi pentru proiectele teatrelor din Iaşi, Oradea şi Cluj-Napoca, Teatrul “Franz Josef” a fost inaugurat cu premiera unei piese a dramaturgului timişorean Csiky Gergely, în anul 1875 Se vede aşadar treaba că un freamăt energetic străbate de secole această zonă blagoslovită, privilegiată şi de apropierea unor capitale sau centre culturale europene. (De altfel, Timişoara candidează pentru titlul de Capitală Culturală Europeană în 2021.)
Freamătul cu pricina, energia şi o stare de spirit profund tinerească le-am regăsit la fine de lună mai în cadrul anualului Festival Euroregional de Teatru Timişoara – TESZT, organizat de Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely”. Timp de opt zile, spaţiul a fost populat până la refuz de artişti, oameni de teatru şi spectatori dornici să vadă şi să audă, să aplaude, să comenteze şi să se bucure împreună. Spectacole, concerte, vernisaje, lansări de carte şi multe multe întâlniri, discuţiile continuând uneori după miezul nopţii. La final: o gală festivă celebrând cei 60 de ani de la înfiinţarea instituţiei. Alături de Teatrul Maghiar şi cele mai noi montări ale sale, pe afişul festivalului au fost prezente Teatrul Național „Mihai Eminescu” și Teatrul German de Stat din Timișoara, precum şi Compania “Aradi Kamaraszínház” din Arad. De asemenea: trupe şi instituţii invitate din Ungaria, Serbia şi Franţa, într-o atmosferă cu adevărat multiculturală, dar atât de natural umană. Un TESZT reuşit.
Pintér Béla, Opera ţărănească şi comicul înălţător
Festivalul, ca şi seria spectacolelor teatrului gazdă, s-a deschis cu Vremuri de pace, un spectacol “de autor” al regizorului-actor-scenarist Hajdu Szabolcs, pe un text bazat pe ideile şi improvizaţiile actorilor din distribuţie. Seria a continuat cu Gardenia scriitoarei poloneze Elżbieta Chowaniec, în regia lui Koltai M. Gábor, şi a luat sfârşit cu Operă țărănească de Pintér Béla şi Darvas Benedek, regia Szikszai Rémusz.
Fondator al uneia din cele mai vechi companii independente de teatru din Ungaria, actor, regizor, scenarist şi muzician, Pintér Béla este un personaj în sine. Şi, deşi funcţionează din 1988 în afara structurilor tradiţionale, compania sa din Budapesta este considerată, paradoxal, parte importantă a mainstream-ului teatral, dar şi unul din cele mai semnificative şi inventive ateliere artistice. Pintér scrie, regizează şi joacă în producţiile uşor recognoscibile prin umorul lor special, contemporaneitatea subiectelor, observaţiile critic-ironice la adresa societăţii şi a membrilor ei, emise pe un ton sarcastic. Elementele tragicomice se combină cu cele suprarealist-absurde, lumea lui este un amestec de vis şi realitate, de autentic şi kitsch, totul “stropit” cu varii elemente ale culturii maghiare.
Pintér Béla şi trupa sa au fost invitaţi la TESZT cu Kaisers TV, Ungarn, desemnat drept cel mai bun spectacol independent al anului 2012 de către Asociaţia Criticilor de Teatru Maghiari. Punctul de plecare: istoria alternativă. “Ce s-ar fi întâmplat dacă Ungaria ar fi câştigat revoluţia de la 1848 împotriva Austriei?” este întrebarea de la care pornesc regizorul şi actorii pentru a rescrie cu infinit umor trecutul istoric, proiectându-l într-un prezent sugerat prin subiectele discursului politic actual şi reflectarea în media. Eroi adjuvanţi: guvernatorul revoluţionar Kossuth Lajos, poetul, la fel de revoluţionar, Petőfi Sándor, şi, pour la bonne bouche, un personaj-cheie – românul Marián Kornél – perfect adaptabil, indiferent de cursul pe care l-ar lua istoria… (Deşi văzusem montarea în martie, la Showcase-ul maghiar de la Budapesta, comentat la vremea lui, mărturisesc că am aşteptat cu poftă revederea. Iar aşteptările nu mi-au fost dezamăgite, dimpotrivă. Emoţia a fost bipartită, cu plus de lacrimi pe scenă.)
Tot de numele lui Pintér Béla se leagă, însă, şi una din cele mai bune producţii văzute la TESZT-ul timişorean, acea Operă ţărănească, avându-l drept coautor şi compozitor pe Darvas Benedek. Regizat de Szikszai Rémusz, spectacolul a avut premiera la Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” din Timişoara la începutul acestui an. Dar opera în sine se joacă de zece ani în Ungaria şi peste hotare, cu mare succes, în varianta “originală” pusă în scenă de autor. Pintér mărturisea că a prelucrat o baladă sub forma unei opere, având la bază cântece populare maghiare, muzică barocă şi rock. O soartă nefericită, pasiune, umor, incest şi crimă într-un “amalgam bizar, dar totuşi omogen”. Şi adăuga: “Întâmplarea poate părea cunoscută multora dintre voi”…
Aşa şi este. Povestea se petrece într-un sat ca toate satele, într-o zi de nuntă. Aparent fericită. Pregătirile ni-i arată pe cei doi viitori miri: Etelka, deja însărcinată (de-aici şi graba) şi Roland. Aparent îndrăgostiţi. Băiatul, însă, ascunde un secret. Primul dintr-un lung şir. Cele mai multe – din trecutul personajelor. Secretul lui Roland este iubirea pentru Julika, o iubire împărtăşită. Doar că fata, orfană, a fost crescută de părinţii lui şi e considerată soră vitregă. Mai mult, e deja promisă de tată şefului de gară (pe nume Vali Pop), pentru nişte pământ în schimb (alt secret). La nuntă apar şi socrii mici, de familie bună, tânărul şef de gară turmentat, dar şi, indirect, prin intermediul unei fotografii-portret, primul născut al socrilor mari, acum înstrăinat peste mări şi ţări. Odioasele secrete se dezvăluie rând pe rând, tragedia se îndreaptă cu paşi repezi spre catharsis. Aici, însă, intervine umorul creatorilor, care nu lasă “purificarea” să-şi urmeze cursul firesc, precum în Antichitate, ci întrerup periodic “terapia” prin efecte comice – nu neapărat manifeste, ci generate prin neconcordanţe de tot felul. Ca la carte: între formă şi fond, între scop şi mijloace, între dorinţe şi împliniri, între aparenţă şi esenţă…
“Esenţa piesei Opera țărănească a lui Pintér Béla este foarte veche. Povestea arhaică, de sondare a sorţii, împrumută atmosfera tragediilor greci. O acțiune din trecut ne decide soarta. O zi, povestea unei nunți, care îl înfățișează pe individ într-o manieră comico-patetică. Deopotrivă frumos, urât, înălțător, umilitor, comic şi tragic.” – socoteşte regizorul Szikszai Rémusz. Ca în orice tragedie ce se respectă, acţiunea se întâmplă de-a lungul unei singure rotiri a soarelui, în acelaşi loc – bătătura casei, străjuită de coloane antice. Acolo va fi instalat decorul unei nunţi de operetă, iar arcadele vor fi împodobite cu ghirlande de flori. Tot acolo va avea loc şi ospăţul, din al cărui meniu nu va lipsi uriaşul purcel de lapte. Până atunci, însă, acesta rânjeşte ameninţător din frigiderul luminat cu neon. Niciun detaliu de recuzită sau costum nu este omis, pentru specularea la maxim a comicului. Iar vestita “recunoaştere aristoteliană” îşi va căpăta şi ea locul cuvenit.
“Caracterele alese” ale tragediei coboară în sat şi capătă problemele locale: bani, pământ, alcool, amor, graviditate, relaţii interumane (nu neapărat în această ordine). Pare că întreaga istorie a teatrului universal se regăseşte în această variantă digest, iar actorii descoperă cheile corecte, extrem de fin reglate, pentru descifrarea fiecărui personaj.
Tokai Andrea, în rolul mamei, este şi nevastă supusă, dar nu întru totul, şi tăcută, dar şi clevetitoare, şi mamă autoritară, dar şi iubitoare, o fostă Lady Macbeth într-un trecut imposibil de uitat. Partener îi e Balázs Attila, tată cu principii şi soţ ferm, mereu tentat a se spăla pe mâini. Să fie de la sângele ficatului de porc pe care îl tranşează sau de la mirosul de mort pe care îl tot simte, precum cehovianul Solionîi? Împreună, soţii au un secret de demult, provenit dintr-o neînţelegere aproape camusiană. Unealta crimei – un topor desprins parcă din ştirile de la ora cinci – “oribilă tragedie”… Un cuplu remarcabil prin acurateţea detaliilor actoriceşti – mimică, voce, intonaţie, mişcare, funcţionând ca un ceasornic bine reglat.
Dar secretele nu ţin cont de generaţii. Triunghiul tinerilor îndrăgostiţi le are pe-ale sale: Kiss Attila, în rolul mirelui, este continuu hăituit: sfâşiat între dragoste şi obligaţie, apoi depăşit de responsabilitatea unui trecut pe care nu-l cunoaşte. Îi stau alături, în conflict inţial mocnit, apoi declarat, alternându-şi dramatic partiturile – Tasnádi-Sáhy Noémi, viitoarea mireasă, şi Lőrincz Rita, iubita neoficială. Ambele se vor prăbuşi în final sub povara unui destin implacabil. Cu funcţie bine definită în năvala dezvăluirilor succesive, şeful de gară este construit de la bun început în cheie comică de Aszalos Géza.
Vechile păcate sunt divulgate într-un alt triunghi de personaje. Timp de o viaţă, mama tinerei Etelka a fost un “îngeraş” pentru soţul său, un pastor protestant, interpretat cu măsură de Kocsárdi Levente. Dar o aventură din trecut, cu un misterios cowboy, va schimba tot cursul acţiunii. Rolul este atacat în forţă de Éder Enikő, schimbând rapid vârste şi stări, dar şi procedee artistice, cu o eleganţă uimitoare. Scena de amor din leagănul aproape copilăresc transformat pe nesimţite într-un riscant trapez de circ este unul din momentele de vârf ale spectacolului. Partener îi este Molnos András Csaba, ale cărui date fizice completează viziunea regizorală asupra acestui personaj enigmatic, înveşmântat în piele neagră ca în filmele western, cu nelipsitele cizme şi pelerină fluturândă. El îşi face apariţia pe binecunoscutul refren al lui John Denver: „Country roads, take me home / To the place I belong…”, doar că „West Virginia” devine o veritabilă „Transylvania”, în hohotele publicului. Comicul atinge paroxismul în duetul maturizării sexuale, când cele mai licenţioase versuri sunt cântate pe cea mai cuviincioasă muzică de operă.
În rest, opera rămâne operă. Cu structura-i binecunoscută: arii, duete, recitative, cor, la care se adaugă momente de dans – toate susţinute de actori cu acel plus de educaţie artistică sincretică remarcată şi în alte comentarii personale legate de teatrul de expresie maghiară. Partitura instrumentală, executată de o mică orchestră aflată permanent pe scenă, este eclectică: de la motive folclorice maghiare şi cadenţe baroce, sunete desprinse parcă din Händel şi Bach, până la sonorităţi contemporane, pop-rock. Dar muzica este adesea într-un contrast parodic cu versurile sau cursul acţiunii, opera împrumutând, pe alocuri, autoironia musicalului sung-through.
Singurul personaj care nu îşi iese din rolul impus de tradiţie este cel care îndeplineşte funcţia corifeului. Îmbrăcat în negru, interpretat fără mască şi cuvinte de Mátyás Zsolt Imre, acesta are rol primordial în tragedie şi o poziţie centrală, ca mediator între spectatori şi eroi, dar şi între personaje. „Dirijor” al acţiunii şi vestitor, tot el este cel care face legăturile cu trecutul, prin amintiri-întoarceri în timp (marcate prin schimbarea cheilor de lumină). Ca orice corifeu, supravieţuieşte tuturor situaţiilor, din care iese nevătămat, indiferent ce li s-ar întâmpla eroilor, iar masca mimicii sale netulburate nu şi-o leapădă până în final, la aplauze.
Opera ţărănească a Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara este unul din acele spectacole cu care nu ne întâlnim prea des pe scenele din ţară. Când umorul şi subtilităţile artistice ale creatorilor întâmpină un simţ al umorului similar şi înzestrarea receptorilor, întâlnirea devine una cu har. O bucurie!
Teatrul Maghiar de Stat “Csiky Gergely” Timişoara:
Parasztopera (Operă ţărănească) de Pintér Béla şi Darvas Benedek
Regia: Szikszai Rémusz
Coregrafia: Katona Gábor
Decor: Varga-Járó Ilona
Costume: Kiss Julcsi
Light-design: Mervel Miklós
Asistent regie: Sarvadi Paul
Conducător muzical: Cári Tibor
Corepetitor: Valentina Peetz
Distribuţia: Kiss Attila (Roland), Tokai Andrea (Mama), Balázs Attila (Tatăl), Lőrincz Rita (Julika), Tasnádi-Sáhy Noémi (Etelka), Éder Enikő (“Îngeraş”), Kocsárdi Levente (Feri), Aszalos Géza (Şeful de gară), Molnos András Csaba (Cowboy), Mátyás Zsolt Imre (Corifeu)
Orchestra: Valentina Peetz, Dragalina Cristian Csaba, Sonia Ionescu, Desdemona Fehér, Számtartó Zsolt, Cenădan Gavril
Foto: Bíró Márton
Print