Sintagma-titlu aparține lui Romulus Boicu, semnatarul scenografiei noii premiere a Teatrului „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, „Și liniștea are puls”, în regia lui Horia Suru. Adaptând piesa britanicului Brad Birch, cu concursul esențial al coregrafei (care semnează și ilustrația muzicală) Sophie Duncan (conațională a dramaturgului), regizorul schițează portativele unui blues al condiției umane, mergând mai departe decât propunerea dramaturgică ce oferea doar exemplificarea printr-un exercițiu de bipolaritate.
Acum o (prea) bună bucată de vreme, pe când eram prof stagiar într-un sat tulcean, o elevă care cu greu urca peste nota 5 (nu intru în detalii de o alarmantă incorectitudine politică), altfel copiliță simpatică, s-a trezit (spre scandalizarea colegilor mei de cancelarie – mă rog, eram specializat în domeniu…) cu un ditamai 10-le din partea mea, pentru o compunere cu subiect tip: satul meu (sau ceva de genul). Textul avea vreo trei rânduri, dar forța unei picturi naive – citez aproape exact (firește, din memorie): „Dimineața, părinții mei pleacă la munca câmpului. Seara se întorc de la munca câmpului, trec pe la cârciumă și se îmbată, apoi vin acasă și se culcă, iar dimineața pleacă la munca câmpului.”
Cuplul multiplicat al lui Horia Suru nu face nici el altceva, chiar dacă telefonul/televizorul, smart neapărat, par a înlocui cârciuma, dar și poiana lui Iocan (în definitiv orașul nu reduce decât administrativ-denominativ ruralitatea, nu uitați de teoria satului global, garantat tocmai de gadgeturile smart). Pentru reușita demonstrației, regizorul are nevoie de trei cupluri încă tinere (Ea 27, El 29 de ani) și de oglinda lor decrepită din cauza nu neapărat marii diferențe de vârstă, cât a rapidei dezafectări a eului și a bucuriei de a fi. Cuplurile – corporatiste, fiindcă, totuși, cele mai elocvente și garantate de o istorie tipologică de la Balzac la Caragiale ș.a.m.d. – sunt jucate persuasiv și inteligent de Alexandrina Ioana Costea și Daniel Rizea, Elena Popa și Fatma Mohamed, Claudia Ardelean și Costi Apostol. Perspectiva (și martorul) lor sunt oferite scrâșnit-împăcat, de personajele asumate cu generozitate de Mona Codreanu, Camelia Paraschiv, Anca Pitaru și Sergiu Aliuș. Ringul tuturor (acestor blocatari era să zic, după un mai vechi sitcom protevist) este geometric imaginat de Romulus Boicu: un postament pătrat cam cât o garsonieră, în care încape un apartament-chilie cu living, dormitor, baie și bucătărie și două anexe excentrice: birourile corporatiste. Spectatorul se-nvârte, căutând unghiul optim de receptare a poveștii. Sau zona sa de confort din propria-i intimitate locativă, de acasă? De (psih)analizat… Vreau să zic, cine cui îi e martor și cutie de rezonanță: spectatorul echipei de creație sau invers?
Există un laitmotiv al cuplului (multiplu): „Trezește-te!” Mai mult decât un îndemn matinal. Exprimarea unei speranțe de evadare din euforia de plastic a eului. Fiindcă, în definitiv, inclusiv cuplul e o noțiune confuză. „Cât timp e încă în mine am senzaţia că devin altcineva. Două persoane locuind în acelaşi corp”, explică Ea după ce face dragoste. Numai că sexul nu garantează persistența stării acesteia în celelalte ore până la totalul de 24. Fiindcă, în rest: „Sunt insipid ca şi cravata pe care o port şi sunt drept asemenea dungii pantalonilor mei. Licenţiat al Universităţii de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor, actualmente specializat în strategii pentru a deveni un om total lipsit de importanţă. Sunt un tablou care aşteaptă să fie pictat – Natură moartă cu portret.”, va zice El; „Câteodată mă întreb dacă suntem într-o relaţie sau într-un program setat implicit”, va încerca Ea revelația. Și nu forând în nu știu ce teorie a conspirației, deși, desigur, televizorul care refuză să se stingă e un instrument din inventarul fantasticului care către așa ceva ar trimite. Dar refuzul pare al dependentului de acest soi de fereastră de socializare (dacă nu cumva o fi gaura cheii a unui voyeur nonintervenționist), nu inutil își mărturisește El: „În loc să editez rapoarte, prefer să mă uit la site-uri porno. (…) Mă uit pe site-uri porno obscure în timp ce caut ştiri despre război. Un subiect obişnuit şi vulgar. Viaţa.” Viața ca război, dar război văzut ca ficțiune, de departe, fără consecințe, purjat de Thanatos, ca să zic așa. Un entertainment ca atâtea altele. Dar mai excitant (afrodiziac, adjuvant al lui Eros? ). Ce nu se vede pe sticlă e războiul cuplului cel alcătuit din doi adversari („Suntem în război. Noi doi”, va constata El.). Context în care și războiul ar fi o soluție (cam ca barbarii lui Kavafis) și poate de aici și violența petrecerilor, fie ele cele de zile pașnice precum Crăciunul ori Anul Nou, când socializarea pigmentată de alcool, iarbă și buntzi-buntzi se încheie simfonic cu sex și explozie de fulgi de pernă și chiloți în aer (la birou: post-it-uri, că-i mai office). Și, deși „siguranţa oferă mai multe beneficii decât satisfacţia” (ce diferență radicală între cuvintele beneficiu și binefacere: exact cea dintre domeniile lor de apartenență și definiție!), El are revelația revoltei: „Conceptul de a spune nu. Da e pasiv. Nu e negare. Da înseamnă resemnare. Nu înseamnă acţiune. Da e tragic. Nu e inovator.”
Revolta se traduce prin distrugerea obiectelor, actanții nu sunt însă niște rebeli fără cauză, vremea adolescenței a trecut de mult, numai că distrugerea înlăuntrului casnic e unicul război la îndemână, celălalt e rezervat emisiunilor de la știri, chiar dacă aplicația practică aici și acum ține de ridicol și de defulare corporate împotriva unui apartament care „începe să devină din ce în ce mai mic; o ghenă călduţă şi împuţită care se extinde lent spre casa scării”. Distrugere euforică măcar și fiindcă „lumea noastră nu poate fi demolată şi bombardată”, iluzie a unei civilizații intrate în unghi mort, chiar dacă reformulează eternul Quo vadis: „Unde dracului ne ducem de fapt?”
Cele trei cupluri care își prezintă povestea, una și aceeași, concomitent, trăiesc și un epilog tandru, în mahmureala lui: a doua zi, viermuitor, păstos, totul se reia exact la fel (Cehov plutește pe-aproape), după armistițiul fărâmător de obiecte de uz casnic al sărbătorilor de iarnă. Probabil fără altă speranță decât, peste un an, încă o revoltă de-același fel. În jur, cele patru personaje-martor, de fapt personaje-oglindă a unui viitor previzibil, fac neîncetat aceleași gesturi mecanice, numai în aparență mai încărcate de tragismul de mașinărie repetitivă decât cele trei cupluri, căci susținute ele, încă, de o anume energie vitală. Ghicim aici o polemică tandră, între we can’t get no satisfaction și toți suntem puțin cam luați (merge și Everybody must get stoned), cumva specifică lui Horia Suru, tandrețe care, în spectacolul de la Sfântu Gheorghe, nu la vreo luptă cu balaurul trimite, ci, mai degrabă, la „Acuarela” lui Minulescu: „De sub vechile umbrele, ce suspină și se-ndoaie, umede de-atâta ploaie, orășenii pe trotuare, par păpuși automate, date jos din galantare.” Galantarele muzeului omului modern.
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Și liniștea are puls după Brad Birch
Regia: Horia Suru
Scenografia: Romulus Boicu
Coregrafia: Sophie Duncan
Regizor tehnic: Lidia Bac
Sunet: Nagy Attila
Video: Zoltán Barbuj Bakó
Lumini: Bakó Zsigmond
Distribuția: Claudia Ardelean, Costi Apostol, Alexandrina Ioana Costea, Daniel Rizea, Elena Popa, Fatma Mohamed, Mona Codreanu, Camelia Paraschiv, Sergiu Aliuș
Foto: Radu Matei
Print