„Înstrăinarea de sine”, de ea spune că s-a ferit și că a reușit mereu să se țină departe în toți anii petrecuți în Elveția, țara care l-a adoptat și unde a câștigat atâtea premii pentru romanele lui, publicate și în România, din care n-a putut să ia decât o carte atunci când a părăsit-o, în adolescență, împreună cu părinții care visau, ca orice părinți, la o viață mai bună.
Inseparabilă de libertate, „înstrăinarea de sine” intră în relație și cu destule dintre personajele sale, ființe alienate într-un fel sau altul, care sfârșesc însă prin a se regăsi sau prin a se împăca cu sine. Cu istoria mai puțin sau chiar niciodată. Ca romancier, găsește recursul la arhive indispensabil, dar știe și că „emoția vieții” se află dincolo de meșteșug. Literatura lui cuprinde spații nesfârșite și călătorii, călătorii, călătorii. Personajele lui călătoresc, sunt tot timpul pe drum și nu de puține ori și pe drumuri, între spații și timpuri, căutând o cale proprie.
„Scriitor european de limbă germană și de origine română”, cum îi place să se prezinte, conștient că a fost și a rămas „între patrii”, Cătălin Dorian Florescu a lansat recent și la noi cea mai recentă carte a sa. „Bărbatul care aduce fericirea” a apărut la Editura Humanitas, în traducerea Marianei Bărbulescu, și este încă o confirmare a maturității la care a ajuns autorul, convins de forța incomparabilă a literaturii de a spune povești. Fără să penduleze între stiluri, fără să facă niciun fel de acrobații, fără să epateze, romanul lui merită câteva ore din viața cititorului: are o fluiditate cuceritoare, nu se pierde în propriile volute și decupează povestea simplu, elegant și emoționant, convingându-te din prima și fără efort să „mergi” cu romancierul la New York și la Sulina, însoțind două personaje care chiar i-au reușit.
După ce a debutat la mai bine de treizeci de ani cu romanul „Vremea minunilor”, scris în Elveția, noua sa țară, care nu l-a făcut să-și renege și nici măcar să-și critice vechea țară, Cătălin Dorian Florescu a publicat „Maseorul orb”, „Zaira” și „Jacob se hotărăște să iubească”, toate bucurându-se de succes. „Bărbatul care aduce fericirea”, volum editat și la noi în 2018, la doi ani de la apariția sa, merită atenția cititorului, căruia scriitorii de azi se întrec, e cât se poate de clar, să-i pună oglinda în față, în spiritul unui nou „realism”.
De ce ați citi acest mic roman dintr-o mare de romane care se hrănesc din eterna lupta a omului cu istoria și cu traumele pe care ea le provoacă? De ce l-ați alege dintre nenumărate cărți care povestesc despre insuportabila povară a omului de azi, alienat, disputat, aflat în căutarea sensului pierdut? De ce ați accepta incursiunea în două vieți mici cu vise mari, care se vor întâlni în cele din urmă, peste timp, într-un alt secol, pe 11 septembrie 2001, când se prăbușesc Turnurile Gemene și lumea intră sub un alt spectru? Pentru că „Bărbatul care aduce fericirea” are ce să vă ofere: o poveste bună, profund cinematografică, despre devenire, despre înstrăinare, în ultimă instanță despre noi și despre fragilitatea noastră. Și o face recurgând la „stilul” acela care aproape că „nu se vede”, căci, deși povestea e alcătuită din două piese principale, nu i se văd cusăturile.
Dacă vă place cum scrie, de exemplu, Jhumpa Lahiri, cunoscuta prozatoare americană de origine indiană, care are știința de a cuprinde câteva secole de istorie mare și istorie mică în câteve sute de pagini, e foarte posibil să vă placă și Cătălin Dorian Florescu. Nu știm cu ce cărți a crescut scriitorul, nu știm care sunt descoperirile care l-au marcat, nu știm spre ce „zei” privește cu admirație și nici de ce valori se ține departe. Citindu-i însă romanele, după ce parcurgi ultima pagină din „Bărbatul care aduce fericirea”, îți dai seama că a pășit discret în teritoriul acela al maturității, al plinătății, unde „less is more”. Între prima frază –„Râul primea morții cu blândețe, ca și cum ar fi știut că sunt niște morți deosebiți” – și ultima propoziție din carte – „Aplauzele mâinilor ciunte sunt asurzitoare” –, o să găsiți două istorii de viață care cresc organic pe solul toxic al secolului XX și pe care romancierul le spune cu talent și, în spirit umanist, cu ochii la nuferi, nu la noroiul în care cresc ei. „Îmi văd romanul”, a mărturisit el, în spiritul simplității aceleia la care se ajunge atât de greu în artă, „nu numai ca pe o poveste despre cum îți cauți locul în lume, ci și despre cum poți găsi prin narațiune calea spre celălalt.”
Ray ne spune povestea bunicului începând din 1 ianuarie 1899, când bunicul, pe-atunci vânzător ambulant de ziare, fără identitate, fără părinți, fără adăpost și în general fără nimic, dar nu și fără vise, se află la New York, „la jumătatea distanței dintre Brooklyn Bridge și Rudgers Slip, acolo unde se scălda vara și de unde urmărea agitația de pe chei”. America începutului de secol, unde vin să caute o soartă mai bună evrei, italieni și irlandezi, e agitată și pestriță, iar viața ei o surprinde foarte bine autorul în fundal, în timp ce în prim-plan îi dă voie bunicului să se arate cu personalitatea și cu destinul lui demn de Hollywood. Dar cine este Ray? o să întrebați. Ray este nepotul care vă spune, la ani distanță, această poveste. Ray este actorul care joacă, mătură și vinde bilete într-un mic teatru indepedent de la New York, în care în ziua în care se prăbușesc Turnurile Gemene intră Elena, o româncă venită în oraș tocmai din România ca să îndeplinească, postmortem, dorința cea mai fierbinte a mamei, Elena, nefericita de la Sulina care, după ce s-a îmbolnăvit de lepră, s-a stins într-o zonă sumbră din Delta Dunării.
De altfel, strania Elena, parcă desprinsă din proze mitice din alte vremuri, îi prilejuiește autorului imagini și pagini întregi dintre cele mai reușite. Până când destinul va scoate un as din mânecă pentru ea, când ajunge în leprozerie ea are în fața ochilor un peisaj de neînțeles, și totuși atât de cunoscut: „I se părea că toată suferința lumii, toată hidoșenia ei, se arăta în locul acela. Întinderile Deltei, lumina strălucitoare, toate dispăruseră. Peștii, care se ascundeau în fluviul tulbure de șiretenia omului. Păsările, care își petreceau toată viața într-un picior. Cai sălbatici, nervoși și fluturii de noapte uriași. La fel și culorile: casele albastre ale lipovenilor, nuferii albi și galbeni, iazurile verzi și fluviul cu luciri maronii. Necontenita larmă a vieții care pulsa, lupta, era flămândă, se împerechea și se temea.”
În această „necontenită larmă a vieții” încap figuri care și-ar merita, fiecare, un roman al ei sau măcar o povestire. Caracterul puternic vizual al romanului, dimensiunea lui filmică, reprezintă, în cazul acesta, o carte câștigătoare, care nu diluează, ci, dimpotrivă, concentrează tot materialul într-o formă nuanțată. Ea are abilitatea de a reda universuri cât se poate de diferite: pe de o parte, lumea vodevilului american de la început de secol, când goana după un loc în lume înseamnă, inevitabil, goana după pâine, și, pe de altă parte, lumea dintr-un orășel de la Dunăre, Sulina, unde ordinea lucrurilor e bătută în cuie, dar nu gonește farmecul vieții, ca în Brăila lui Panait Istrati. Poate că și paginile lui Cătălin Dorian Florescu ar fi interesant de integrat într-o antologie a literaturii despre Delta Dunării.
Altfel spus, „Bărbatul care aduce fericirea” face ce face și din „necontenita larmă a vieții” scoate muzica. Pe acest fundal se întâlnesc în cele din urmă Ray, actorul anonim care imită legendele ecranului și visează la glorie într-un teatru unde spectatorii nu prea vin, și Elena, muncitoarea anonimă din România, crescută la orfelinat și nevisând la nimic. Este unul dintre momentele bine gândite, în care îți dai seama că poate te-ai păcălit sau poate că te-a păcălit: căci muzica a fost mereu acolo, dar tu n-ai auzit decât „larma”. Citind romanul, n-o să băgați de seamă „strategii”, deși ele sunt acolo, dar cartea câștigă tocmai pentru că nu la ele vă rămâne gândul, tocmai pentru că ele vă duc spre propriile emoții. Nimic nou sub soare, din acest punct de vedere, la romanul lui Cătălin Dorian Florescu. Dimpotrivă, doar o confirmare: Da, în literatură nu contează ce poveste spui, ci cum o spui (dar, evident, astfel încât ea să aibă ceva de spus pentru mine, cititorul). Scriitorul spune povestea ca el: simplu, dar cu o putere remarcabilă de a surprinde și cuprinde vieți – cu tot ce doriți: forme, culori, sunete etc. –, generând o privire în profunzimea lucrurilor, dincolo de forme, culori și sunete, unind într-un continuum ca viața imagini ce rămân cu tine, cititorul, după ce ai închis cartea, plimbându-te tot timpul dintr-o parte în alta și făcându-te să te întrebi tot timplul ce ar fi, dacă…? Pentru un roman, e suficient.
Print