Zece zile ne mai despart de începutul unei ediţii jubiliare (XXV) a Festivalului Naţional de Teatru, pe 23 octombrie. Ca în fiecare an, spectacolelor selecţionate din ţară şi celor invitate din străinătate, li se alătură o mulţime de evenimente conexe: expoziţii, conferinţe, dezbateri, ateliere, lansări de carte. „Muzici şi muze – de la piesa de teatru la musical” se intitulează cartea teatrologului şi criticului de teatru Maria Zărnescu, ce va fi lansată pe 31 octombrie, ora 11, în Sala Cafenea a sediului ArCuB de pe strada Gabroveni. Editat de Nemira şi UNATC Press, volumul apare într-un moment prielnic: în ultimii ani, genul musicalului a câştigat şi în România din ce în ce mai mulţi partizani şi fani – de la creatori până la spectatori. Şi apare ca necesară, în condiţiile unei bibliografii autohtone de specialitate extrem de reduse. Fără a-şi propune să trateze exhaustiv un subiect inepuizabil, lucrarea reprezintă un studiu amănunţit al musicalurilor ce au ca punct de pornire piesele de teatru: trecut, prezent şi perspective. Dar, mai presus de analize structurale şi radiografii spectacologice, MUZICILE şi MUZELE se constituie într-o pledoarie pentru acest gen: „Într-o lume divizată, pulverizată de tehnologie, cu instinctele amorţite de reţelele de socializare, cu atenţia agresată de publicitatea omniprezentă, musicalul ne poate aduce înapoi la acea umanitate simplă şi caldă, pe care, cu siguranţă, nu am pierdut-o de tot.” Din acest volum, vă oferim un fragment, spre lectură.
Lungul drum al piesei de teatru către musical
Chiar de la începuturi, musicalul apelează la piesa de teatru ca principală sursă de inspirație pentru libret. Exemple „clasice” în acest sens sunt My Fair Lady (pornind de la piesa Pygmalion de George Bernard Shaw), West Side Story (inspirat de Romeo și Julieta de William Shakespeare), Hello, Dolly! (ca adaptare a Pețitoarei lui Thornton Wilder). Li se alătură nenumărate altele, parte din ele urmând a fi prezentate şi comentate în capitolele cărţii.
Pe lângă piesa de teatru, mai există, însă, o serie de alte surse de inspiraţie. Biblia a stat la originea musicalului Jesus Christ Superstar, iar legendele Cavalerilor Mesei Rotunde au servit ca sursă musicalului Camelot. Din zona literaturii non-dramatice provin musicaluri precum Man of La Mancha / Omul din La Mancha sau Oliver! – după romanele Don Quijote de Cervantes şi Oliver Twist de Charles Dickens, Les Misérables / Mizerabilii sau Notre-Dame de Paris – după Victor Hugo, Fiddler on the Roof / Scripcarul pe acoperiș – după povestirea Tevi lăptarul de Salom Alehem, Cats – după poemul Despre Pisicile Poznașe al lui T.S. Eliot, The Sound of Music / Sunetul muzicii – după memoriile Mariei von Trapp (Povestea cântăreților Familiei Trapp). Altă sursă importantă o constituie istoria – cu evenimentele şi personajele sale, care au inspirat musicaluri precum 1776 (despre Declarația de Independență a Statelor Unite din anul 1776) sau Evita (bazat pe viaţa liderului politic Eva Péron, soţia preşedintelui Argentinei, Juan Péron). Unele musicaluri pornesc de la o poveste orginală (Hair), pun în scenă filme de box-office (Grease, Dirty Dancing, Billy Elliot) sau se bazează pe hiturile unor trupe de succes (Mamma Mia pe muzica formaţiei ABBA sau We Will Rock You pe muzica celor de la Queen).
Istoria dovedește însă că succesul maxim l-au avut acele musicaluri provenind din piese de teatru, în defavoarea celor inspirate din filme, romane, proză scurtă, biografii sau istorie propriu-zisă. Iar incercarile de a transforma libretele originale în musicaluri de succes au eșuat de cele mai multe ori. De ce – nu știu, dar știu că istoria teatrului muzical de la începuturile sale (operă, operetă și altele) este, de asemenea, istoria adaptărilor.[1] Teatrul antic grec era inspirat din mitologie și istorie, publicul cunoscând acțiunea încă de la începutul piesei; misterele și miracolele medievale erau, la rândul lor, adaptări ale poveștilor biblice sau din viața sfinților. La fel, opera, încă de la origini, a împrumutat personajele și situațiile din mitologie și istorie, iar mai târziu libretiștii au pornit de la piesele de teatru și romanele celor mai de succes scriitori: Beaumarchais, Dumas, Hugo, Shakespeare, Corneille, Puşkin, Goethe și mulți alții.
Și chiar dacă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea încep să apară libretiștii de valoare ai musicalului, precum Edward (Ned) Harrigan sau William S. Gilbert, mai târziu George M. Cohan, urmat de P.G. Wodehouse, Guy Bolton, Otto Harbach sau binecunoscutul Oscar Hammerstein II, piesa de teatru rămâne cel mai important punct de plecare pentru musical.
Shakespeare
… Acel care nu simte / puterea muzicii şi nu-l atinge / măiastra întâlnire dintre tonuri, / viclean este! Tâlhar şi trădător!… / Gândirea lui închisă e ca noaptea / şi-a lui simţire neagră-i ca Erebul! / Să nu te-ncrezi în el![2] – îndeamnă Shakespeare prin vocea lui Lorenzo în Neguţătorul din Veneţia.
Niciunde, parcă, în întreaga istorie a literaturii dramatice, dialogul dintre teatru şi muzică n-a fost mai viu, mai intens ca în opera lui William Shakespeare (1564 – 1616). Stele căzătoare în universul pieselor[3] sale sunt denumite cântecele ce apar adesea ca muzică „incidentală” (incidental music). Acestea iau diverse forme, nu numai la Shakespeare, ci în întreg teatrul elisabetan: cântece şi balade populare inserate în text, muzică „incidentală” vocală şi instrumentală adaptată necesităţilor dramatice, efecte sonore în scenele de curte, militare sau domestice – cu folosirea diferenţiată a instrumentelor de suflat şi cu coarde –, muzică propriu-zisă de scenă, interludii muzicale şi muzică de dans.
Creatorii de musical s-au lăsat inspiraţi de opera sa dramatică, în special de comedii, deşi, paradoxal poate pentru acest gen – în forma sa „clasică” –, cel mai mare succes l-au avut creaţiile având ca punct de plecare o tragedie: Romeo şi Julieta. De fapt, tot Shakespeare spunea, de data aceasta prin cuvintele Ducelui Orsino, în A douăsprezecea noapte: Dacă e-adevărat că muzica / E hrana dragostei, cântare daţi-mi, / Să-mi satur dorul ăsta fără saţiu…[4] Iubirea – în toate formele ei – este tema universală care îi va atrage şi de la care vor porni compozitorii şi libretiştii. Aşadar Să cânte muzica! Melancolia / cântărilor e hrană bună pentru / îndrăgostiţi.[5]
Music Is se numeşte, de altfel, unul din musicalurile inspirate chiar de A douăsprezecea noapte, compus de Richard Adler, pe versurile lui Will Holt şi libretul lui George Abbott, cel care a şi regizat spectacolul prezentat în premieră pe Broadway în 1976. Nu era însă singurul după această comedie. Piesa şi travestiurile ei stau la baza musicalului Your Own Thing (1968), o poveste despre trupa rock The Apocalypse, gemeni despărțiți, identități schimbate și triunghiuri amoroase. Într-o perioadă dominată de formaţia Beatles, muzica nu aspira să devină hit, dar e de menționat folosirea inserțiilor foto-video, ce fac trecerea de la piesa tradițională la contemporaneitate. Acțiunea este plasată la sfârșitul anilor ’60, în ținutul Iliriei, foarte asemănător cu New York-ul… Ceva mai târziu, în 1996, încă un titlu – Play On! – porneşte de la aceeaşi comedie şi de la muzica renumitului compozitor şi pianist american Duke Ellington.
Aceste musicaluri nu erau însă primele după o piesă shakespeariană. Adaptările începuseră în mod profesionist încă din anii ’30 ai secolului trecut, atunci când, după o pauză frustrantă la Hollywood, un cuplu celebru de creatori – compozitorul Richard Rodgers și textierul Lorenz Hart –, revine pe Broadway, unde lansează The Boys from Syracuse, pornind de la Comedia erorilor, inspirată, la rândul său, de Menaechmi lui Plaut. Avea să fie primul dintr-o lungă listă a musicalurilor născute din opera lui Shakespeare. Premiera a avut loc în 1938, în regia şi după libretul aceluiaşi George Abbott, cu o coregrafie semnată George Balanchine, pe o muzică incluzând mult swing şi alte ritmuri contemporane perioadei.
Un an mai târziu, reţeta era reluată similar într-un alt musical ce conţinea o mulţime de cântece jazz, aparţinând unor nume celebre precum Louis Armstrong, Count Basie, Benny Goodman, Fats Waller, Lionel Hampton. Swingin’ the Dream se intitula noua creaţie, ce pornea de la Visul unei nopţi de vară şi avea un interpret de renume în rolul ţesătorului Bottom: muzicianul Louis Armstrong. Peste un sfert de secol, în 1964, piesei îi venea din nou rândul la o adaptare muzicală: Babes in the Wood de Rick Besoyan, cel care avea să semneze şi regia spectacolului Off-Broadway.
Tot Shakespeare avea să mai genereze o premieră în lumea genului: primul Premiu Tony[6] pentru Cel mai bun musical îi revenea, în 1948, producţiei Kiss Me Kate de Cole Porter – după Îmblânzirea scorpiei. Libretul și versurile păstrau intact spiritul lui Shakespeare, chiar dacă povestea era una contemporană, din lumea teatrului, caracterizată printr-un umor sofisticat.
Patricia Morison (Kate) și Alfred Drake (Petruchio) în musicalul „Kiss Me Kate” / New Century Theatre, New York, 1948
Același gen muzical, intriga din Doi tineri din Verona și versuri combinând poezia cu stilul pop într-o poveste multi-rasială (ca și distribuția de la premieră) sunt elementele musicalului Two Gentlemen of Verona din 1971, compus de Galt MacDermot, cunoscut pentru celebrul Hair, ecranizat în 1979. Regizat de Mel Shapiro, autorul libretului, spectacolul i-a avut ca protagonişti pe doi cunoscuţi actori de film: Raúl Juliá şi Jeff Goldblum.
Raúl Juliá (Proteus) şi Clifton Favis (Valentine) în musicalul „Two Gentlemen of Verona” / St. James Theatre, New York, 1971
O altă piesă – Mult zgomot pentru nimic – se limitează la un titlu mai scurt în varianta de musical – Much Ado –, în viziunea completă a lui Bernard J. Taylor, compozitor şi textier. Premiera a avut loc în 1996 chiar la Stratford-on-Avon, locul de naştere al lui Shakespeare.
Nici creatorii români nu au ocolit această importantă sursă de inspiraţie. Nevestele vesele din Windsor şi-au găsit faima şi pe scenele noastre, în varianta muzicală purtând semnătura celui mai versat compozitor autohton al genului: Nicu Alifantis. Producţia a avut parte de două montări, ambele în regia lui Alexandru Tocilescu. Prima dintre ele datează din 1978, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, a doua – din 2010, la Teatrul Metropolis din Bucureşti. Atuul spectacolului: muzica lui Alifantis, marcă înregistrată, lesne de recunoscut, nu numai datorită experienţei sale de compozitor pentru scenă, cât, mai ales, abilităţii de a crea linii melodice izbutite, într-un context armonic de o simplitate dezarmantă. Or, tocmai această parcimonie a celor câteva acorduri per cântec a oferit prospeţime ambelor montări, fără a le împovăra cu orchestrații complicate și savante, stabilind o ierarhie clară între jocul teatral și interpretarea muzicală. Dacă prima versiune era una mai puţin pretenţioasă, cu orchestraţii înregistrate, cea de-a doua a avut parte de acompaniamentul instrumental live al trupei Byron, un grup activ într-o zonă mai apropiată de rock-ul alternativ decât de Shakespeare, dar dovedindu-se o remarcabilă alegere a compozitorului, la rândul său – interpret în spectacol. Ambele producţii, însă, au fost unele vii, tinereşti, nu numai datorită vârstelor celor mai mulţi dintre actorii implicaţi, ci, în special, energiei molipsitoare care i-a unit pe toţi membrii echipelor creative, funcţionând unitar şi invaziv-juvenil.
Scenă din musicalul „Nevestele vesele din Windsor” / Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1978
Cele două variante erau rememorate de regizorul Alexandru Tocilescu: Spectacolul de la Piatra Neamţ a fost foarte atacat din punct de vedere politic, fiindcă era rock’n’roll. În anii aceia părea o obrăznicie şi o sfidare fără margini […] S-a scris în ziare că este un spectacol decadent şi dăunător, că trimite tineretul pe drumuri de pierzanie […] Cel de la Bucureşti nu e o nouă concepţie, ci prezentarea orginalului aşa cum mi-aş fi dorit atunci: cu orchestră, cu muzică live, cu o cantitate de viaţă mai mare decât a avut.[7]
Scenă din musicalul „Nevestele vesele din Windsor” / Teatrul Metropolis Bucureşti, 2010
Creatorii de musical nu s-au limitat, însă, la comedia shakespeariană ca sursă de inspiraţie. Hamlet stă la originea producţiei canadiene intitulate iniţial Kronborg: 1592 de Cliff Jones (muzică, libret, versuri), devenită ulterior Rockabye Hamlet (7 reprezentaţii / 1976), despre care istoricul teatrului muzical, John Kenrick, scria metaforic că a fost ultimul cui în sicriul musicalului rock: publicul a râs la scenă deschisă când Ofelia – disperată – se sugrumă cu cablul de la microfon.[8] [9]
Scenă din musicalul „Romeo şi Julieta” / Teatrul Naţional de Operetă „Ion Dacian” Bucureşti (2009)
Alături de Hamlet, tragedia Romeo și Julieta este, la rândul său, una din cele mai jucate pe scenă și important punct de plecare pentru alte forme de artă: muzică, dans, pictură, sculptură și, începând cu secolul XX, film. Musicalurile ultimilor ani nu duc lipsă de adaptări: William Shakespeare’s Romeo and Juliet al americanului Terence Mann (1999), Roméo et Juliette, de la Haine à l’Amour al francezului Gérard Presgurvic (2001)[10] și Giulietta e Romeo al italianului Riccardo Cocciante (2007). Însă cea mai cunoscută producţie ce reia povestea lui Romeo şi a Julietei sale rămâne încă, după mai bine de jumătate de secol, West Side Story, musicalul american din 1957, ecranizat apoi în 1961. Conceput de coregraful Jerome Robbins și compus de Leonard Bernstein pe un libret de Arthur Laurents, cu versurile lui Stephen Sondheim, West Side Story mută povestea în New York-ul de secol XX, în mijlocul unui conflict între două grupuri etnice rivale.[11]
Eugen Savopol (Riff) în musicalul „Poveste din Cartierul de Vest” / Teatrul de Stat de Operetă Bucureşti, 1978
Concluzia poate fi aceea că, în teatrul muzical, Shakespeare reprezintă cea mai clară dovadă a necesității de a evita utilizarea literală a materialului sursă. Deși s-au făcut multe încercări, putem enumera doar câteva adaptări muzicale de succes, toate datorate îndepărtarii maxime față de original. Prima dintre ele, “The Boys from Syracuse” (după “Comedia erorilor”) mai păstrează doar o singură replică din Shakespeare, “salvată” pentru o glumă din scena finală. Alte trei – “Kiss Me Kate” (după “Îmblânzirea scorpei”), “West Side Story”[12] (după “Romeo și Julieta”) și “Your Own Thing” (după “A douăsprezecea noapte”) au fost, cu toatele, schimbări – nu neapărat în “haine noi”, ci ale cadrului de referință. Ultima dintre ele, “Two Gentlemen of Verona”, păstrează aproximativ 400 de versuri (mai puțin de 20 %) din totalul de aproximativ 2.300 și rămâne cea mai ușor de recunoscut din punct de vedere al structurii, dar tot ea își ia cele mai mari libertăți în ceea ce privește detaliile. Rezultatul transmite cel mai bine spiritul vioi al originalului față de toate celelalte producții.[13]
[1] Lehman Engel – The Making of a Musical. Creating Songs for the Stage, MacMillan Publishing Co. Inc. New York / Collier McMillan Publishers, London, 1977 (pag. 74)
[2] William Shakespeare – Neguţătorul din Veneţia (V.1.) / Opere (vol. II), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959 (pag. 243-244)
[3] Mark Van Doren citat de D. Dorobăţ – Muzica în teatrul lui Shakespeare / revista Arlechin Nr. 8, decembrie 1980 (pag. 28)
[4] William Shakespeare – A douăsprezecea noapte (I.1.) / Opere (vol. VII), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959 (pag. 209)
[5] William Shakespeare – Antoniu şi Cleopatra (II.5.) / Opere (vol. IX), Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1959 (pag. 224)
[6] Premiile “Antoinette Perry” pentru Excelență în Teatru (pe scurt Premiile Tony) răsplătesc reușitele producțiilor de pe Broadway. Au fost înființate în anul 1947 și denumite astfel după Antoinette Perry, actriță, regizoare și co-fondatoare a instituției care le acordă (alături de Broadway League), American Theatre Wing. Premiile se decernează în cadrul unei ceremonii ce are loc anual la New York.
[7] Alexandru Tocilescu într-un interviu realizat de Dan Boicea / ziarul Adevărul, 27 septembrie 2010
[8] John Kenrick – History of the Musical Stage, www.musicals101.com
[9] Cu toate acestea, experienţa rock nu a folosit urmaşilor. Cinci ani mai târziu, o încercare de readaptare a intrigii din The Boys from Syracuse (după Comedia erorilor) și mutarea acțiunii în Orientul Mijlociu – într-un nou musical, Oh, Brother! (1981), atrag dupa sine critici vehemente și un total de numai 3 reprezentații.
[10] Povestea acestui musical se regăseşte în capitolul ROMEO, JULIETA şi urmaşii lor.
[11] Idem.
[12] şi, mai nou, Romeo şi Julieta de Gérard Presgurvic.
[13] Aaron Frankel – op. cit. (pag. 74)
Print