Nȏ – despre durata spaţiului şi timpul încremenit

Foto Dragoș Dumitru

Trăim în secolul XXI. Credem că am ajuns să deţinem răspunsuri inamovibile şi putem să decriptăm mesaje pline de sens. Din marginea noastră de Europă contemplăm lumea în care 1+1 fac 2 şi 2+2 fac 4. Avem certitudini şi acces la adevăruri absolute. Dar mai există o lume. Un alt petic de pământ, unde soarele răsare mai devreme, iar logica noastră imbatabilă e îngenuncheată de coduri şi legi care opun metafore raţionamentelor reci. Pentru un occidental, fascinaţia Orientului stă sub semnul curiozităţii, al dorinţei de relaţionare cu o lume în care timpul este circular şi mai puţin grăbit, al temerii de necunoscut şi al voluptăţii de a înţelege o filosofie ce are prea puţine în comun cu rigiditatea sistemului nostru cartezian. Într-o realitate în care simetria înseamnă moarte şi imperfecţiunea generează arta, ustensilele din bagajul nostru de receptare se dovedesc a fi nu doar inutile, ci chiar rudimentare. Într-o formulă teatrală al cărui scop principal nu este emoţionarea spectatorului, ci virtuozitatea prin care este redată povestea originară, cu întregul său simbolism şi conservarea formei prin perfecţionare neîntreruptă, grilele pe care orice european le foloseşte atunci când merge la teatru devin mai degrabă obstacole în calea receptării.

Când te întâlneşti cu spectacolul de Teatru Nȏ e bine să laşi la garderobă ceea ce ştii că ştii despre teatru. Orizontul de aşteptare în primul rând. Mai degrabă te pregăteşti ca de o duminică dimineaţa petrecută într-o biserică, în sunet de clopot şi cânt liturgic. Pentru că, în mod paradoxal, sunetele prelungite ale intrumentelor Nȏ, tonalităţile ţuguiate şi loviturile înfundate în tobele din piele de cal accesează memoria afectivă a imaginarului nostru sonor, făcând rapel cu bătăile în toacă şi incantaţiile cu note constante ale cântărilor autentic folclorice sau bisericeşti.

În această atmosferă în care repaosul este virtutea supremă, în care ne-mişcarea este starea de graţie, iar curgerea continuă chiar şi în neclintire este idealul de formă în expresie perfectă, e nevoie de răbdare pentru a putea scrijeli măcar la suprafaţă sensurile acestei arte conservate în forma sa originară peste secole. Întâlnirea cu spectacolul „Poveşti Nȏ cu aripi şi vin” prezentat de Teatrul Yamamoto din Japonia la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu este un test de acceptare şi permeabilitate la altfel. Acel altfel autentic pe care noi îl privim ca pe o ciudăţenie, o întâmplare curioasă în mijlocul existenţei noastre bine definite între atâtea mecanisme logice.

Foto Sebastian Marcovici

Acest  encounter spiritual poate avea loc doar dacă accepţi nemijlocit convenţia. Nu ai cumpărat bilet la un entertainment exotic, ci asişti la un ritual. Şi ai răbdare şi eşti dispus să renunţi la ceea ce ştii că ştii. Schimbul energetic în timpul unui spectacol Nȏ este unul real. Dacă îl simţi sau nu ţine de antrenamentul tău individual. Efectul vizibil pentru un novice este acela al posturii. Dacă eşti dispus să îţi acorzi şansa unei întâlniri reale cu această străveche formă spectaculară simţi că nu poţi să stai oricum pe scaun. Coloana se îndreaptă, picioarele se aliniază cu solul, capul nu atârnă inestetic sprijinindu-şi bărbia în palmă, coatele nu se frământă de la stânga la dreapta şi retur. Dintr-o dată eşti drept şi foarte prezent. Atenţia capătă un alt fel de calitate şi ceea ce vezi şi auzi devine un tot unitar, într-o percepţie senzorială pe care nu o poţi descrie apelând la vocabularul uzual. E foarte uşor să te plictiseşti, să te amuzi sau pur şi simplu să fii agasat de ceea ce nu prea se întâmplă pe scenă. Poveştile sunt cât se poate de banale, iar oamenii ăia cu haine complicate abia dacă se mişcă, în timp ce patru colegi de-ai lor care stau pe jos scot nişte icnete dubioase şi lovesc de mama focului în tobiţele lor şi suflă spart în fluierele alea neacordate. Dacă asta vezi ai tot dreptul să pleci. Pentru că nu ai nicio vină decât aceea de a nu aparţine unei culturi pe care nu te obligă nimeni să o înţelegi.

Dacă simţi, însă, măcar un respect inexplicabil pentru această formă de manifestare artistică ai şansa să asişti la un ritual care e posibil să te modifice un pic. Involuntar te conectezi la un flux energetic dens creat de cei de pe scenă care oficiază un ritual şi nu joacă teatru. Prezenţa lor e absolut copleşitoare. A fiecăruia în parte. Postura lor împietrită, concentrarea pe care noi o confundăm uşor cu atenţia, dar care e dincolo de relaţia scenică sau generozitatea pe care le pretindem noi actorilor. Forţa impactului unei reprezentaţii Nȏ e accea a unei transe în care Maestrul îşi conduce ucenicul către sine însuşi. Şi chiar dacă nu poţi pipăi conturul acestei experienţe, chiar dacă simţi că îţi scapă printre degete însemnătatea profundă a unei astfel de întâlniri, rămâi cu sentimentul că ai asistat la ceva valoros pentru existenţa ta.

Foto Dragoș Dumitru

Teatrul Nȏ rămâne singura, poate, formă de artă nealterată de timp. Tocmai pentru că stă în afara lui. Iar spectatorul ocazional are şansa de a experimenta această existenţă în afara coordonatelor pe care crede că le cunoaşte atât de bine şi simte cum timpul încetineşte şi spaţiul dobândeşte durată în locul lui. Iar pentru a testa o astfel de experienţă merită să îţi antrenezi răbdarea şi să ai un pic de curaj de a pune sub semnul întrebării evidenţa ecuaţiei 1+1=2.

Print

Un Comentariu

  1. Epi_Cat 21/06/2017

Adaugă un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi făcută în niciun fel publică fără acordul sau cererea dumneavoastră explicită.