Creativitatea ne este din ce în ce mai împinsă de la spate. Suntem impulsionaţi în fiecare zi să ne împingem limitele, să avem încredere în ideile noastre, să dăm glas gândurilor cele mai nebănuite. Stimuli de toate felurile ne zgândăre imaginaţia şi suntem tentați să credem că inventăm roata cu fiecare nou hobby de o zi: curs de olărit, cărţi de colorat pentru recăpătarea echilibrului emoţional, feng shui mult prea şui. Iar de scris… scriem cu toţii, ce altă treabă avem? Postăm pe Facebook cum ne-am tocmit în piaţă, îi trântim un #povesteurbană şi ne simţim direct Tolstoi. Asta dacă ştim cine e Tolstoi.
Dar surpriză: au mai existat nişte creativi înaintea noastră. Şi ceva mai talentaţi. Se numeau scriitori. Un fel de strămoş care se lua în serios al bloggerului. Şi uite-aşa au scris ei cărţi. Adică un fel de postări pe blog, dar mai lungi. De la 50 de pagini în sus. Gâlgâia creativitatea în ei şi tocmai din acest motiv operele lor nu se apreciau cu Like, ci prin cronici literare. Complicat, nu? Şi aşa, încet, încet, cei mai creativi dintre creativi au ajuns şi în programa şcolară, şi pe rafturile bibliotecilor. Ceea ce e greu de crezut că li se va putea întâmpla creativilor contemporani cu glorie măsurată în reach.
Ion Creangă este unul dintre hipsterii de secol XIX. Are, poate, cele mai cool postări numite basme şi povestiri, iar blogul lui, „Amintiri din copilărie” e mai haios decât toată seria Singur Acasă. Poate tocmai din acest motiv la Teatrul Act se joacă spectacole bazate pe operele sale. Pentru că are umor şi rezistă (fără hashtag) în timp. Situaţiile şi morala care se desprinde din basmele lui sunt cât se poate de valabile şi contemporane. Cea mai recentă premieră semnată Alexandru Dabija, „N-ai tu treabă”, are un scenariu scris de Cătălin Ştefănescu pornind de la povestea lui Dănilă Prepeleac. Fără să aibă prea multe virtuţi de sine stătătoare, cu stângăcii evidente şi cu rezolvări scoase cam din mânecă, structura modestă şi ipoteza de la care porneşte adaptarea este completată, însă, de umorul şi fantezia operei de la care s-a plecat. Există, din fericire, suficient din spiritul personajului, iar concluzia, la care se ajunge pe cărări mult ocolite şi îmbârligate în numele unui „aici şi acum” tautologic, este aceeaşi: prost să fii noroc să ai. Aceeaşi isteţime care ţine loc şi de inteligenţă, şi de hărnicie, şi de simţ practic tipic românească. Micile vicleşuguri şi spiritul de a te descurca mioritic care te fac să îl admiri pe hoţul nedovedit; cinstit, aşadar.
Intrăm în ceea ce se vrea a fi Muzeul lui Dănilă Prepeleac aflat în plin proces de amenajare. Doi băieţi spilcuiţi, cu ditamai eticheta de firmă atârnând de la încheieturile costumelor office îi fac turul de onoare celebrului Dănilă şi îi prezintă pe rând, mai mult în proiecţie decât în fapt, ceea ce va să fie moştenirea lui: o expoziţie care să evoce parcursul său spectaculos prin care a ajuns de la prostul satului la îmbogăţit pe viaţă. Într-o scenografie sărăcăcioasă, proiecţia pare a fi planul B care taie câteva zerouri preţioase din bugetul de producţie. Cumva există sentimentul de arbitrar, de ad-hoc şi hei-rup în toată montarea. De la imaginile de pe pânză ca decor de avarie şi până la improvizaţia cu iz de hazard. Toată viaţa lui Dănilă este evocată în imagini a ceea ce va exista cândva în muzeu. Ori aici nu se prea leagă firul epic al scenariului cu realitatea spectacolului: cei doi băieţi spilcuiţi se dovedesc a fi (uşor de intuit de la bun început) dracii traşi pe sfoară de Dănilă în tinereţe, care au o ultimă sarcină de îndeplinit pentru a scăpa de pactul cu Dănilă cel ajuns la senectute. Şi cum abia aşteaptă să fie dezlegaţi de promisiune, de ce nu e gata toată şandramaua? Că doar ştim încă din basm şi mai vedem o dată cu ochii noştri că nu sunt cei mai iuţi de neuron draci. Şi atunci, de ce riscă? Mici detalii uşor de trecut cu vederea la o primă aruncare de ochi, dar care, în schimb, adunate şi puse cap la cap explică senzaţia de neîmplinire generală.
Un spectacol simpatic, simplu, cu haz şi actori buni ar trebui să te bucure într-un procent cel puţin satisfăcător. Şi totuşi, rămâne ceva la urmă, parcă ştii cumva că se putea mai bine şi nu ştii exact pe ce să pui degetul. Şi când desfaci în bucăţi ca pe un joc Lego spectacolul, găseşti piesa şubredă: scenariul. Oricât farmec ar avea actorii, oricât de mult umor ar avea regizorul, minusurile din scriitură sar în ochi şi înfrânează entuziasmul. Temele sociale, culturale, politice şi prea-plinul contemporan înghesuite ca într-un lift de scară de bloc sufocă structura. Micile ironii, glumiţe aruncate ca pastile de aspirină efervescentă într-un pahar cu prea puţină apă şi nelăsate să-şi facă efectul, trimiteri pe care trebuie să ţi le explici singur, fire care nu se mai leagă între ele şi un final aberant venit de nicăieri, ca o găselniţă isteaţă, nu fac altceva decât să debusoleze şi să încrunte a neînţelegere publicul.
Cei trei actori suplinesc cât pot aceste scurtimi din croială. Marcel Iureş, deşi în contre-emploi cu pămpălăul Dănilă, datorită prezenţei sale care aduce pe scenă mai degrabă tipul intelectualului, găseşte măsura justă în relaxarea pe care mizează pentru a scoate în evidenţă je-m’en-fiche-ismul îmbogăţitului de ocazie; un rol la-ndemână pe care îl poate face din zbor. Dănilă suferă de un soi de nesimţire funciară, o delăsare care îl face imun la consecinţe. Om prea dintr-o bucată, prea ca la ţară. Andrei Seuşan este foarte atent la detalii; el este cel care dictează ritmul scenelor şi care conduce relaţiile. Cu un plan doi bine speculat, cu câte un ochi atent la fiecare partener, este cel care te face să te întrebi constant ce va urma, oare ce anume nu ne spun băieţii în costume, ce ascund de Dănilă şi de noi? Alexandru Voicu este cel care ridică la plasă şi o face bine. Neajutorat şi cu două mâini stângi, încurcă iţe şi poartă o vină pe care o povesteşte cu multă asumare şi emoţie. Un condiment în plus ar fi seriozitatea şi umorul sec, pe care îl dozează precis.
„N-ai tu treabă” este un spectacol care ar vrea să fie mai mult decât este, de fapt. Spune o poveste mai complicat decât ar fi putut să o facă şi se încurcă în propriile trucuri. Cu mai puţină infuzie de creativitate şi minte mai limpede în construirea parcursului ar fi fost ceea ce ar vrea să fie. Dar ce mă bag? Oricum, n-am eu treabă.
Teatul ACT
„N-ai tu treabă!” de Cătălin Ştefănescu după “Dănilă Prepeleac” de Ion Creangă
Regizor: Alexandru Dabija
Distribuţie: Marcel Iureş, Andrei Seuşan, Alexandru Voicu