Există, în speţă, două reacţii contrare la abundenţa de montări după Caragiale realizate la aniversară, ca să citez un titlu al poetului cu care împarte rangul de „mare clasic“ în istoria literaturii române. Există, pe de o parte, un grup mare de inamici ai festivismului, care clamează că nu e nevoie de manifestări contrare spiritului caragialian, eminamente ironic, şi privesc suspicios mai orice spectacol ce nu se leagă de nume ale unor artişti aşa-zis iconoclaşti. Pentru acest grup, totul trebuie să fie neconvenţional, cuvânt pentru al cărui conţinut nu au reprezentări concrete sau coerente. Există, pe de altă parte, grupul moderaţilor, care văd în Anul Caragiale ocazia unei revizitări prielnice, oricum folositoare, a operei unui scriitor de geniu, care şi-a întrecut cu mult şi în multe epoca. Personal, fac parte din categoria a doua.
Aşa că să tot fi văzut în ultimul an spectacole după piesele şi după alte scrieri ale clasicului. Puţine dintre ele se constituie în propuneri estetică demne de analiză, puţine se ridică la coerenţa convingătoare pe care o presupune un spectacol interesant, dacă nu reuşit, puţine ocolesc capcana unicităţii, pe care o caută cu îndârjire creatorii noştri şi o găsesc rar, puţine descoperă o cale firească spre umorul inconfundabil al dramaturgului care spunea că dincolo de orice comedie se ascunde o tragedie.
Printre propunerile cele mai consistente se numără şi „Năpasta“ lui Cristi Juncu, spectacol realizat de Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti, venit în vizită la Bucureşti cu puţină vreme în urmă. Pentru un regizor dedicat dramaturgiei contemporane, atras rarissim de teritoriul clasicilor, gestul este unul surprinzător, mai ales când vorbim despre o piesă a lui Caragiale care a stârnit interesul foarte puţinor oameni de teatru în ultimele decenii. Pe de altă parte, hotărârea de a pune în scenă un text în care Caragiale este mai degrabă cel grav, adesea macabru, din nuvele şi are prea puţin de-a face cu cel din comedii este explicabilă. În „Năpasta“, Cristi Juncu a găsit un material cu care ştie să lucreze foarte bine: o dramă declanşată de întâmplări dostoievskiene, tratată în spiritul psihologiei dostoievskiene, cu personaje care sfidează tipologia încă la putere în epocă. Pentru regizor, potrivit propriilor mărturisiri, piesa are „un sâmbure de thriller – o crimă, urmată de mustrări de conştiinţă şi de lucruri date în vileag“.
Într-un spectacol de o oră şi jumătate, alcătuit din scene alb-negru, spectatorul pătrunde în coşmarul Ancăi, interpretată cu nuanţe, cu tensiune şi cu mister de Ada Simionică, actriţă cu care regizorul a mai colaborat. Scene scurte, ajutate substanţial de un ecleraj tare, necruţător pentru privirile şi gesturile, chiar şi cele aproape imperceptibile, ale personajelor, decupate într-un alb-negru ce pare o ironie sau o subtilă pistă falsă, de vreme ce personajele nu sunt decriptate în alb-negru, spectacolul neinterpretându-le prin prisma grilei bun-rău, frumos-urât, aşa cum nici Caragiale n-a făcut-o niciodată. Meritul principal al montării se datorează, probabil, dorinţei şi abilităţii de a păstra multiplicitatea, ambiguitatea, caracterul dual al relaţiilor dintre personaje şi de a evita o lectură tezistă şi chiar o lectură cu mesaj. Nu avem de-a face cu fantoşe care întrupează idei, pantă pe care regia ar fi putut aluneca foarte uşor, căci textul i-ar fi permis, ci cu personaje al căror comportament ilustrează convingător universalul omenesc: fiecare dintre participanţii la situaţia evolutivă din piesă este vinovat şi nevinovat în acelaşi timp, impur şi pur în acelaşi timp, urât şi frumos, rău şi bun etc. Femeia tăcută, care nu ascunde, ci exhibă o suferinţă printr-o tăcere care nu e nici resemnare, nici blândeţe, este nevinovată de soarta de tragedia greacă a primului soţ, dar vinovată de pactul cu informaţia/ intuiţia despre făptaş. Dragomir (Ioan Coman), poate personajul cel mai greu de abordat al piesei, este la rândul lui călău şi victimă ş.a.m.d., ambiguitate căreia Ioan Coman îi face faţă cu bine. Interpretat, în varianta văzută de mine, de un Andi Vasluianu natural şi credibil ca de obicei, Ion ilustrează emoţionant aceeaşi dualitate, într-o nebunie care urmează vinei etc.
O scurtă descindere, aşadar, în adâncurile omenescului, acolo unde se întâlnesc pornirile, fricile, dorinţele şi obsesiile, pe teritoriul iraţionalului, o descindere în alb-negru, într-un spaţiu delimitat sugestiv de scenograful Cosmin Ardeleanu, spaţiu în care se evidenţiează o anumită subtilitate: pe de o pare avem de-a face cu un fel de cadru atemporal şi aspaţial, de oricând şi de oriunde, care apasă pe butonul tensiunii şi pare extrem de îngrădit, dar, pe de altă parte, acelaşi spaţiu se pierde undeva, într-un întuneric al sălii, într-un non-spaţiu fără capăt.
Aşa şi personajele se definesc prin nuanţele dintre alb şi negru, dintre inocenţă şi vinovăţie, dintre frumos şi urât. Iar Caragiale pare aici un fel de Dostoievski ce se luptă să explice pornirile şi alegerile omului, un gânditor grav ce taie în carne vie, un lucid care vede şi lumina, şi întunericul.
Print