„Năpasta” vinei unanime

Adevărul este unul dintre cele mai nobile deziderate ale oamenilor de bine. De mic eşti învăţat să nu minţi. Scrie şi în cărţile sfinte. În numele lui se fac sacrificii şi chiar se moare. Acel adevăr pur, superior, care pluteşte deasupra mizeriei comune, care păstrează ceva din frumuseţea nebuniei unui Quijote îndrăgostit la modul ideal de o Dulcinee perfectă, Acel Adevăr, este, de fapt, o himeră periculoasă, un joc al ielelor care poate duce la o nebunie pe cât de romantică, pe atât de inutilă. Idealiştii care luptă azi în numele unui adevăr absolut nu mai sunt cavaleri rătăcitori cu armuri strălucitoare şi cai albi, ci ultimii mohicani ai unui trecut de glorie din care ei se încăpăţânează să mai păstreze cioburi de speranţă într-un prezent în care minciuna a devenit sinonimă cu virtutea. „Eu îl respect, mamă, chiar dacă e hoţ, că ştie să fure cu cap” sau „Ei, cum, necum s-a descurcat, e isteţ, ce dacă minte” – sunt sintagme care ne devin încet, încet refrene ale unei lumi cu susul în jos.

Andrei şi Andreea Grosu au ales să vorbească despre adevăr montând o adaptare după „Năpasta” de I.L. Caragiale la Teatrul Excelsior. Au reorganizat textul dramatic în aşa fel încât să asistăm la un debate care aparţine mai degrabă teatrului social decât dramaturgiei clasice. Într-un decor neutru, cu haine aproape civile, cele patru personaje ale celebrei drame nu mai sunt ţărani în lumina opaiţului, ci contemporani care se aşază pe patru scaune înalte, pentru a se confesa. Începutul spectacolului vine ca un inside joke, pentru obişnuiţii teatrelor independente unde se montează cu precădere spectacole-manifest, corecte politic, în care story telling-ul e folosit ca inovaţie de ultimă generaţie în materie de arta actorului. Anca, Ion, Gheorghe şi Dragomir îşi pasează microfonul în cel mai lejer-colocvial mod şi se prezintă pe rând cu aerul stânjenit al unei prime întâlniri, posibil terapeutice, cu un ton aproape civil, în maniera cool a spaţiilor în care non-actorii sunt urcaţi pe scenă pentru „cât mai multă autenticitate”.

Demersul lui Andrei şi Andreea Grosu este unul consistent însă. Pornind de la această tehnică foarte la modă în teatrul european, odată cu intrarea în problematica piesei, odată cu adâncirea relaţiilor dintre personaje, „Năpasta” începe să devină mult mai mult decât o expunere la microfon a unor chinuri personale; este un story telling went wrong cu cel mai bun rezultat posibil. Amprenta recognoscibilă a „noilor realităţi teatrale” se topeşte într-un joc asumat, în care intriga se insinuează şi transformă oratoria unilaterală în interacţiune şi conflict. Conflictul, de fapt, este cel care se instalează pe-ndelete şi dă greutate demersului scenic, sens temei asumate şi coagulează un spectacol a cărui miză este aceea de a se transforma în timp real din farsă în teatru de artă.

Povestea crimei şi a descoperirii adevărului nu mai e doar un mistery cu tente feministe în care o femeie simplă şi tenace are o presimţire şi până la urmă îl demască pe criminalul care i-a omorât soțul; ştim de la bun început că Dragomir l-a ucis pe Dumitru. Astfel, punctul de interes al spectacolului devine relaţia dintre personaje şi transformarea lor. Cel care şi-a însuşit cel mai bine acest parcurs deloc confortabil şi care jalonează precis trecerea de la jocul lejer-colocvial-contemporan la organic-intens-raţional este Bogdan Nechifor (Dragomir). În afară de dicţia care în prima parte îl împiedică să fie perfect inteligibil, mijloacele sale sunt controlate de un gând ordonator prin care reuşeşte să construiască o adevărată călătorie pe verticală; forează cu sinceritate scenică în adevărul acestui personaj pe care ni-l descoperă cu bunele şi relele sale. Ne pune în faţă toate motivele, intenţiile şi acţunile lui şi ne lasă pe noi să ne tragem propriile concluzii. Alex Popa (Ion) are multă luciditate şi maturitate în interpretarea acestui personaj-bornă a dramaturgiei româneşti. Fără o nebunie ostentativă, afişată, jucat㸠cu multă sensibilitate pe care nu o poartă la rever, ci o înglobează firesc în mixul său de interpretare, face din Ion un soi de Winston Smith din romanul lui Orwell – un vinovat fără vină care e dezmembrat de sistem şi odată ce înnebuneşte sub tortură e gata să accepte orice. Felul în care ascultă, în care îşi priveşte partenerii este foarte autentic; se lasă modificat de ceea ce aude şi conturează o personalitate vibrantă. Ochii lui sunt cei mai vii din scenă şi vezi în ei viaţa interioară bogată a personajului.

Mihaela Trofimov (Anca) exagerează atât în ton, cât şi în gesturi. Joacă într-o singură notă de la început la sfârşit şi agitaţia ei e monocordă; pare chiar contrafăcută. Cu un aer de artificialitate prin comparaţie cu partenerii săi, nu îi dă spaţiu personajului să crească; vrea totul deodată şi astfel îşi pierde respiraţia prea devreme. Sentimentul pe care îl dă e acela al unui ochi atent şi foarte exigent care supervizează constant personajul; vezi constant auto-analiza actriţei la adresa felului în care interpretează personajul, iar asta face ca forma expresiei să piardă din autenticitate. În momentul în care uită, în monologul final, de acest control sever, interpretarea se nuanţează şi personajul capătă mai multă profunzime. Doru Bem (Gheorghe) reuşeşte să construiască o biografie acestui personaj tern, poate cel mai puţin ofertant personaj masculin din dramaturgia lui Caragiale. Cu măsură şi atenţie, intră în relaţie cu partenerii de scenă şi completează just acest patrulater al vinei.

În „Năpasta” de la Teatrul Excelsior nu există doar un vinovat şi adevăr pur; toate personajele stau în faţa judecăţii publicului cu partea lor de vină la vedere şi astfel, lipind vină de vină, adevărul spectacolului se conturează în tuşe rafinate şi amănunte. Câştigul acestei propuneri este felul deloc ostentativ prin care  demonstrează că mijloacele teatrului politico-socio-corect pot genera calitate artistică şi, cu puţin (mai mult) talent, se pot transforma chiar în performanţă.

Teatrul Excelsior

Năpasta

De: Ion Luca Caragiale

Adaptarea, regia și ilustrația muzicală: Andrei și Andreea Grosu

Scenografia: Vladimir Turturica

Distribuția:
Anca – Mihaela Trofimov
Dragomir – Bogdan Nechifor
Ion – Alex Popa
Gheorghe – Doru Bem

Foto: Adi Bulboacă