Mi se întâmplă destul de frecvent ca, în cronicile mele de spectacol, să deplâng, acolo unde este cazul, tot mai frecventa absenţă a caietelor de sală. Ori să le critic precaritatea conținutului. Să spun că nu voi înţelege niciodată de ce aceste adjuvante spectacologice sunt socotite de unii directori de teatru, rebotezaţi manageri, investiţii nerentabile, de-a dreptul inutile. Ignorându-li-se nu numai valoarea informativă imediată, ci și aceea culturală.
Mult mai rar am, din păcate, ocazia în vremurile din urmă să atrag atenția asupra acelor caiete-program bine făcute. Nu inspirate exclusiv din punct de vedere grafic, nu simple colecții de fotografii bine fotoșopate, ci aducătoare de informații utile. Așa că iată, cum am acum prilejul de a aplauda caietul de sală al spectacolului cu piesa Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant, după piesa scoțianului Anthony Nelson, spectacol prezentat în premieră pe țară de Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați, o voi face cu ceva mai multă stăruință.
Caietul e întocmit de Mona Sandu și ne pune la dispoziție utile considerații atât despre autorul piesei – din câte ni se spune, avem de-a face cu un non-conformist fără leac, un rebel cu cauză, un pionier al teatrului promovat de mișcarea In Your Face Theatre. Anthony Nelson este autorul a vreo 20 de scrieri dedicate scenei. Ni se mai oferă amănunte despre faptele reale din urmă cu aproape două veacuri ce i-au servit drept sursă de inspirație lui Nelson pentru Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant. Adică destinul straniu și, finalmente, tragic al impresarului și creatorului de teatru Edward Gant ce promova un non-conformist gen de spectacol în discordanță evidentă cu doctrina realistă. Care și-a sacrificat trupa și apoi și-a pus capăt zilelor atunci când a constatat că prea mulți oameni din jur nu îi înțeleg esența demersului și, la urma urmei, estetica.
Pentru că textul a fost tradus și pus în scenă de un regizor tânăr, încă necunoscut, până la data premierei, publicului galățean – e vorba despre atât de interesantul Dragoș Alexandru Mușoiu (din creația lui mi-au plăcut și Spargerea de la Teatrul din Craiova, și non-conformistul Elefantul din cameră montat tot pe scena craioveană, spectacol cvasi-ignorat de programatorii marilor festivaluri din România, și atât de controversatul M.I.S.A de la Reactor din Cluj-Napoca) – în scenografia la fel de tinerei scenografe Andreea Simona Negrilă, colaboratoarea lui constantă, Mona Sandu le-a pus la dispoziția spectatorilor mini CV-uri ale celor doi.
Sigur, eu, critic de teatru, căruia regulile de bază ale profesiei îi impun să vină la spectacol informat pe cât posibil (trăiască internetul!) știam câteva lucruri atât despre piesă, cât și despre autorul ei.
Știam, de pildă, că dramaturgul Anthony Nelson ne-a pregătit, în calitatea de mandatar peste un veac și jumătate al lui Edward Gant, un meniu compus din trei feluri. Picante, piperate, exotice, un subtil amestec de comic și de tragic. Vedem pe scenă trei povești scrise în cheie grotescă, absurdă, barocă montate de Dragoș Alexandru Mușoiu în registrul spectacolului, parcă m-aș sfii să spun de bâlci, ci mai curând în acela al teatrului ambulant deloc indiferent la lux, la culoare, la viziune caleidoscopică, la efectul de surpriză. De altfel, nici formularea aceasta – teatru ambulant – nu mi se pare a fi riguros exactă fiindcă mai corect ar fi să spun că Dragoș Alexandru Mușoiu creează pe scena gălățeană un palimpsest de bun impact artistic al spectacolului popular din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Chiar înainte de cea de-a treia parte, în care se insinuează contestarea felului de a concepe și de a face teatru al lui Gant, contestare venită din partea actorului Ludd, am fost constant urmărit de impresia că asist la o continuare a Iluziei comice a lui Pierre Corneille. Că Edward Gant este un alter-ego al lui Alcandre. Că Ludd poate fi o contemporaneizată copie a lui Clindor, rebelul. Mai exact. Că Dragoș Alexandru Mușoiu mizează pe un baroc urcat la puterea post-modernității. Că vrea să ne prezinte fantasticele și tristele povești de dragoste și singurătate ale Sanzonettei și Edgar (da, e ceva márquezian în ele, ar putea fi lesne prezentate în spectacolele de bâlci în care eșuează, la un moment dat, Erendira din celebra poveste) prin determinările oferite de sofisticatul, superficialul nostru secol. Care parcă și el e mult mai preocupat de terre-a-terre-ul vieții cotidiene (recte, de prețul cartofilor) decât de născocirile, adică de plăsmuirile estetice, de arta care caută alte și alte forme noi, poate chiar mai nesigure însă cu atât mai captivante decât cele despre care vorbea odinioară Treplev al lui Cehov.
Revin pentru o clipă la comparația cu corneliana Iluzie comică. Acolo Pridamant se sperie în clipa în care își vede fiul murind pe scenă. Așa că e absolut necesar să i se explice sensul, mecanismul și rolul iluziei teatrale. Aici, în fața ochilor noștri, grație scrierii lui Anthony Nelson și datorită reușitei ei puneri în scenă datorată lui Dragoș Alexandru Mușoiu, în scenografia policromă (îndeosebi costumele sunt superbe) semnată de Andreea Simona Negrilă, Ludd provoacă o dezbatere estetică, un scandal, referitor la ce fel de teatru avem nevoie. Ne trebuie oare realism în stare pură, preferăm mai curând realismul magic ori sunt mult mai apropiate de gustul nostru zămislirile în cheie bizar-absurdoidă, născocirile ce vorbesc filtrat, prin intermediul parodiilor (rafinate), al moralităților reînviate, al basmelor moderne despre iubire, sacrificiu, devotament, fidelitate, singurătate?
Ca în spectacolele de bâlci, ambulante de odinioară, în Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant de la Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galați, toate rolurile sunt interpretate de o distribuție puțin consistentă numeric. Patru actori își asumă deopotrivă rolul actorilor din piesă, dar și aparițiile născocirilor năbădăioase ale imaginației lui Edward Gant. Așa se face că Cristian Gheorghe este dl. Gant care, din când în când, își mai îngăduie mici intruziuni diavolești în povestioare. Vlad Volf este, ca întotdeauna, la el acasă când i se încredințează roluri de rebeli și de năvalnici (Ludd), este cuceritor în travestiuri (Campanetti), și foarte bun atunci când îl joacă în cheie controlat parodică pe Ranjeev. Excelentă mi s-a părut Oana Mogoș în marea divă a trupei – Madame Roland, în nefericita, sacrificata Sanzonetta, în Louisa, însă evoluția ei în rolul Ursului este de-a dreptul emoționantă prin delicatețea nuanțării. În fine, o foarte bună impresie lasă și Ionuț Alexandru Moldoveanu. În actorul Jack, în Avaricci (un altfel de Matamore, ca să revin la Iluzia comică) și în nefericitul Edgar.
Teatrul Dramatic „Fani Tardini” din Galați
„Uluitoarele numere de singurătate ale lui Edward Gant” de Anthony Nelson
Traducerea: Dragoș Alexandru Mușoiu
Regia: Dragoș Alexandru Mușoiu
Scenografia: Andreea Simona Negrilă
Muzica originală: Eugen Dan Drăgoi
Cu: Cristian Gheorghe, Ionuț Alexandru Moldoveanu, Vlad Volf, Oana Mogoș
Data reprezentației: 24 februarie 2018
Print