Natalia Călin este actriță la Teatrul Național din București unde s-a angajat imediat după ce a terminat facultatea, la UNATC București, la clasa profesorului Dem Rădulescu. S-a născut la Gherla, dar și-a petrecut copilăria în Râmnicu Vâlcea, unde a visat să devină actriță. Întâlnirea cu Dem Rădulescu a schimbat-o profund și povestește despre cei patru ani de facultate ca despre un miracol. La Teatrul Național din București, poate fi văzută în această stagiune în „Lut”, „Memoria apei”, „Între noi e totul bine”. De curând, a fost nominalizată la Cea mai Bună Actriță într-un rol secundar pentru spectacolul „Și negru și alb și gri” de la Teatrul Metropolis.
Nu dai prea multe interviuri. De ce? Nu-ți face plăcere să vorbești despre tine?
Depinde. La televiziuni nu-mi place să merg, iar mulți ani nici nu mi s-au cerut interviuri. Pentru că eu, ca actriță, am avut un traseu mai ciudat. Am luat un concurs greu la TNB în anul în care am absolvit. Un concurs la care au participat peste 200 de oameni… A fost un lucru fabulos pentru că am intrat imediat aici, perfect antrenată de la Casandra. După care s-a dovedit că n-a fost un lucru chiar atât de bun… Am început să fac lucruri mici, neimportante, figurații. Viața într-un teatru ca ăsta nu-i ușoară. Mai ales la debut. Eu cred că într-un teatru național trebuie să vii cu un bagaj. Așa cred acum… E bine să vii deja puțin vedetă. Dacă intri de micuț aici, e mai greu.
Totuși, să iei un concurs la TNB imediat după absolvirea facultății nu-i puțin lucru. De ce n-a fost bine? Ce n-a funcționat?
E ca-n viață… La prima vedere e ceva sclipitor, TNB… și ajungi înlăuntrul lui și-ți dai seama că nu e chiar așa. Așa cum alteori vezi un lucru gri, căruia nu-i dai importanță, și s-ar putea ca tocmai acela să-ți fie esențial în viață. „Revenirea” mea s-a produs datorită unei figurații la „Revizorul” lui Felix Alexa. Atunci am lucrat cu Marius Manole, care, apoi, m-a propus lui Radu Afrim și de acolo cumva a început reînvierea mea ca actriță. După mulți ani. E-adevărat că n-am stat în tot acest timp. Am făcut și am crescut un copil și toți acei ani în care am spus poezii și am citit povești și m-am jucat prin casă și am alergat prin parc, de fapt mie mi-au folosit foarte tare. Am înțeles că era o lecție pe care trebuia s-o învăț, dar e-adevărat că sunt mulți oameni cărora nu le vine trenul. Mie mi-a venit trenul și s-a numit Radu Afrim.
O astfel de angajare într-un teatru mare, care induce siguranță, aduce și o formă de blazare?
Da, clar, pentru că iată, eu n-am participat niciodată la o Gală Hop. Deși acum mă gândesc de ce nu m-oi fi dus. Și mi-am răspuns singură: „Pentru că aveai un salariu și nu te interesa”. Acum îmi pare rău.
De ce n-ai mers în teatrul independent?
Nu prea era născut teatrul independent în perioada în care eu stăteam. Și s-a întâmplat așa cum se întâmplă în meseria asta: ieși de pe cant, te uită lumea. Adică eu ajunsesem să vin la TNB doar să-mi iau leafa și, la un moment dat, mi-era și jenă s-o iau. Cred că trebuie făcut un sistem, pentru că nu e normal ca oamenii să intre într-un teatru și să stea. Mulți regizori vin, dar nu vin să lucreze pentru această trupă, vin să lucreze pe această scenă. Și doare foarte tare. Cred că asta e o problemă.
Am luat un concurs greu la TNB în anul în care am absolvit. Un concurs la care au participat peste 200 de oameni… A fost un lucru fabulos pentru că am intrat imediat aici, perfect antrenată de la Casandra. După care s-a dovedit că n-a fost un lucru chiar atât de bun… Am început să fac lucruri mici, neimportante, figurații. Viața într-un teatru ca ăsta nu-i ușoară. Mai ales la debut. Eu cred că într-un teatru național trebuie să vii cu un bagaj. Așa cred acum… E bine să vii deja puțin vedetă. Dacă intri de micuț aici, e mai greu.
Acum ești nominalizată la un premiu UNITER…
Da, senzația e foarte plăcută, dar a ținut 24 de ore… Când m-am trezit a doua zi, am băut o cafea și am zis: „Dar e ceva normal, nu?” (râde). E o onoare pentru mine. În breasla noastră e o formă de recunoaștere și e foarte plăcută senzația.
Spuneai într-un interviu, imediat după moartea Olgăi Tudorache, că generația nouă n-o să se poată ridica niciodată la înălțimea ei. De ce? S-a terminat talentul?
Nu, nu s-a terminat talentul, dar lumea s-a schimbat. Trăim într-o altă lume. E greu de înțeles… Doamna Olga nu cred că întârzia la vreo repetiție. Acum se întârzie la repetiție și se stă pe telefoane. Lumea nu mai e la fel. Nu mai cred în cariere mari. Nu știu dacă mai e vreun Ștefan Iordache. Sunt convinsă că sunt actori excepționali, dar nu pot avea traseul domnului Iordache. Pentru că el s-a exprimat într-un fel lumii de atunci. Or, noi trebuie să ne exprimăm lumii de acum.
Spuneai că nu dau interviuri. Păi de ce m-aș duce la o televiziune, pe o canapea înflorată, înaintea mea fiind o fată care și-a mutat siliconul din dreapta în stânga? Eu am hotărât pentru mine că nu vreau asta. De-asta nu merg la TV, nu fac emisiuni de divertisment, pentru că nu pot să mă exprim acolo, ajung și mă blochez. Și mă întreb ce caut eu acolo.
Și lumea de acum nu mai permite apariția vedetei de teatru?
Păi „vedeta” e acum o fată siliconată de la televizor, care nu face nimic. Și ea chiar este o vedetă în România. Spuneai că nu dau interviuri. Păi de ce m-aș duce la o televiziune, pe o canapea înflorată, înaintea mea fiind o fată care și-a mutat siliconul din dreapta în stânga? Eu am hotărât pentru mine că nu vreau asta. De-asta nu merg la TV, nu fac emisiuni de divertisment, pentru că nu pot să mă exprim acolo, ajung și mă blochez. Și mă întreb ce caut eu acolo.
Dar l-ai avut profesor pe Dem Rădulescu. Și el a făcut ceva divertisment de televiziune…
Da, dar el după anii ’95, când s-a stricat tot ce era de stricat, n-a mai făcut nimic. Când făcea el divertisment de televiziune textele erau scrise într-un fel. De-asta și rezistă și ne uităm și azi la reluări. Acum textele sunt cum sunt, iar televiziunile promovează ce promovează…
Care e cea mai frumoasă lecție de actorie de la Dem Rădulescu?
E ceva ce ne-a zis în anul II și nu am înțeles atunci: „Asta e o meserie de cursă lungă, copii! Primii zece ani sunt antrenament… Aveți răbdare! Nu fiți grăbiți! Va fi! Dacă trebuie să fie, va fi! Adunarea se face la sfârșit, când ai toate numerele!” Era greu să înțeleg atunci… Dar e important pentru mine acum!
Să stai patru ani cu un personaj ca el… Câteodată mă gândesc că parcă nu mi s-a întâmplat mie, parcă mi-a povestit cineva acei patru ani. Ce am văzut eu în patru ani e ca și cum v-aș povesti că am stat cu Fernandel în casă patru ani. Era absolut genial, iar ce se vedea la TV era nimic. Am avut evenimente foarte dure în promoția mea, o colegă a murit, am trecut prin lucruri extrem de grele și l-am văzut în toate formele de manifestare posibile, l-am văzut trist, l-am văzut dărâmat, l-am văzut vesel, l-am văzut emoționat, bucuros, l-am văzut sperând pentru noi. Nimeni n-a sperat mai mult decât el că noi vom fi bine. Să vină la Casandra și să stea pe un coridor, emoționat, și să-și frângă mâinile… Și mai e o lecție foarte importantă, de care mă țin tot timpul a fost: „Nu uitați că aveți părinți! În meseria asta nu e ca și cum ați veni de niciunde și ați găsit gol și ați intrat. Vedeți că ați venit pe niște trepte, uitați-vă în spate tot timpul!” Și e-adevărat, asta am simțit când am intrat în teatru și am jucat cu Ovidiu Iuliu Moldovan și cu Ștefan Iordache… Nu respiram… Eu, când l-am cunoscut pe Ștefan Iordache, nu știu cât am respirat la prima repetiție cu „Ecaterina cea Mare”. Și l-am lăsat pe el să se apropie. Mi-am dat seama că era ca un animal de pradă, te accepta sau nu. Eu am avut șansa să mă accepte. Era de o seriozitate absolută. Niciodată n-am reușit să vin înaintea lui la teatru în ziua cu spectacolul. Niciodată. Și am făcut eforturi mari. Am venit și cu 4 ore mai devreme. Dar el era acolo, își citea ziarul, stătea în cabină, se umplea de tot ce va să vină.
Și mai e o lecție foarte importantă de la Dem Rădulescu, de care mă țin tot timpul a fost: „Nu uitați că aveți părinți! În meseria asta nu e ca și cum ați veni de niciunde și ați găsit gol și ați intrat. Vedeți că ați venit pe niște trepte, uitați-vă în spate tot timpul!”
Această umplere de ce va să vină se mai practică acum în teatru?
Da, sunt actori foarte serioși care fac asta. Eu mă număr printre ei. Dar există și varianta cealaltă, a celor care vin la fără cinci… Însă meseria asta trădează îngrozitor, dacă tu o trădezi pe ea.
Meseria asta e mai mult vocație sau mai mult meșteșug?
E jumi-juma. Am văzut oameni talentați care s-au pierdut și am văzut oameni muncitori care au reușit, deși nu aveau atâta talent.
Dar ce-i talentul ăsta?
Cred că e atunci când nu poți să trăiești fără să faci acel lucru. E ceva ce te arde. Pe mine m-au întrebat: de ce dai la teatru? Și n-am știut să răspund. Am știut de-abia acum câțiva ani, când băiatul meu m-a întrebat: „Tu mergi la teatru pentru că-ți face plăcere?” Și am zis: „Da, dar directorul meu nu știe, așa că tu nu trebuie să-i spui, pentru că eu vreau să iau leafa” (râde). M-aș duce și fără leafă… E o pasiune care se transformă într-un fel de a trăi. Devine exact ce spune Cehov: un mod de a gândi. Nu mai poți altfel. Am o prietenă care e chirurg și care-mi spune că-și repetă operația, știe exact pașii pe care trebuie să-i facă. Și am zis: „Bun, și când găsești acolo înăuntru altceva?” Și mi-a răspuns: „Imediat reconfigurez traseul.” La fel și noi.
Spui că nu știai la acel moment de ce ai dat la teatru. Dar acum? Acum de ce faci teatru?
În primul rând îl fac pentru mine, pentru că e un mod egoist de a trăi și-mi place al naibii de tare. Îmi place să sper că-l fac bine.
Ce înseamnă să-l faci bine?
Să plece omul modificat acasă. Eu am văzut un spectacol al lui Ostermeier și am plecat modificată pentru o săptămână. Scopul e să miști ceva. Sigur că putem fi funcționari. Sigur că avem și roluri în care nu ne costă atât de mult. Dacă ai făcut o figurație, nu-ți imaginezi că l-ai modificat pe omul din sală, trebuie să ai puțin măsura lucrurilor. Dar când ai ceva important de spus, de emis, primești și înapoi de la public un flux extraordinar de energie.
Și privind înapoi, acum știi de ce ai vrut să faci teatru?
Eu am luat decizia asta de foarte mică, deși eram un copil care n-ar fi promis. Eram o fetiță nesemnificativă, niciodată n-aș fi fost eu regina serbării, eram al șaptelea rând, al șaptelea copil, însă știam că e ceva în mine și că va veni un moment când o să pot să fac. Eram un copil extrem de timid. Cred că i-am șocat pe părinți când le-am spus că eu dau la teatru. Ei nici nu știau că eu știu să cânt. Construisem un fel de glob în jur și eu credeam în mine. Am picat de trei ore la facultate. Dar a fost norocul meu că s-a întâmplat așa, pentru că m-a ales domnul profesor Dem Rădulescu și pentru că acolo mi-am deschis aripile. Acest om mi-a spus: „Cred mai mult în tine decât crezi tu în tine.”
Spui că ai fost un copil timid. Povestește-mi despre copilăria ta?
Eu sunt născută la Gherla, apoi, când aveam cinci ani, ne-am mutat la Râmnicu Vâlcea. Pentru că tata lucra în Oltchim și a primit apartament acolo. Viața într-un orășel mic era destul de grea. N-am fi avut șansa la Gherla să avem o casă. Eram o familie destul de săracă. Ai mei erau doi copii tineri care au făcut la rândul lor doi copii. Cam așa era pe-atunci. Și ne-am trezit în Râmnicu Vâlcea, un oraș care se construia. De câte ori simt miros de var îmi aduc aminte de venirea mea la Vâlcea… Mirosea numai a ciment și a var. Se construia realmente un oraș. Atunci au venit acolo foarte multe familii din Târnăveni, Târgu Mureș, din multe alte orașe, ardeleni care s-au oltenizat. Partea de la Gherla mi-e foarte dragă, acolo e familia mamei. Și cumva semăn ca suflet cu ei.
Aveam vreo 6 ani, de-abia ne mutaserăm și am mers să vedem un spectacol de varietăți venit de la București. Și în foaierul Casei de Cultură cineva m-a mângâiat pe cap, mi-a ciufulit părul. Eu eram foarte mică, nu înțelegeam. Dar am trăit toată copilăria cu replica familiei: „Ție ți-a pus Dem Rădulescu mâna în cap.” Nu știu dacă putem s-o luăm ca un semn…
Gherla e un loc încărcat de istorie… o istorie tristă…
Da, e închisoarea de la marginea orașului. Eu am aflat și am fost zdruncinată de-abia când am crescut și mi-am dat seama de ororile de acolo. Dar eu, familia mea, n-am avut nicio legătură. Iar dincolo de asta, Gherla e un oraș foarte frumos. E o mare comunitate armenească acolo, e o catedrală superbă, sunt niște oameni cumsecade. De multe ori m-am gândit, văzând Memorialul durerii, de ce atâtea închisori în acea parte de Ardeal. Pentru că oamenii sunt foarte buni acolo. Adică, mă gândesc eu, cine ar fi putut fi gardian sau torționar? Cum naiba s-a întâmplat să fie toate acolo? Acolo unde sunt oameni atât de ospitalieri.
Povestește-mi o întâmplare dragă ție din orașul în care te-ai mutat apoi? Din Râmnicu Vâlcea?
Oh, acolo mi s-a întâmplat ceva ce practic mi-a guvernat toată copilăria. Aveam vreo 6 ani, de-abia ne mutaserăm și am mers să vedem un spectacol de varietăți venit de la București. Și în foaierul Casei de Cultură cineva m-a mângâiat pe cap, mi-a ciufulit părul. Eu eram foarte mică, nu înțelegeam. Dar am trăit toată copilăria cu replica familiei: „Ție ți-a pus Dem Rădulescu mâna în cap.” Nu știu dacă putem s-o luăm ca un semn…
Clar a fost un semn. Destinul… Cum ai resimțit comunismul în acei ani?
Au fost niște ani foarte frumoși, nu mi-aș schimba copilăria pe nimic în lume. Dar a fost cu multe lipsuri. Noi nu aveam curaj să emitem pretenții. Poate că era mai bine că la școală toată lumea era la fel. Și nu sufeream. Acum, copilul, dacă n-are un anumit tip de telefon, e considerat prost sau fraier. Mi se pare tristă copilăria asta, din acest punct de vedere… Noi ne jucam, stăteam mult afară, nu se supăra nimeni că ningea și se făcea zăpada până la etajul 1. Da, era rău că n-aveam șosete mai groase în picioare. Dar era frumos. Noi nu știam că e greu. Tot ce sunt, sunt datorită acelor ani care s-au așezat într-un fel în mine.
Deci crezi că noi, generația noastră, suntem altfel construiți din cauza sau datorită acelor ani?
Da, noi suntem niște struțo-cămile. Aveam bucurii mici, dar, de fapt, erau mari… Eu îmi imaginam, de exemplu, cum ar fi dacă aș face o ușiță în radio și să intru să văd toți artiștii care joacă teatru radiofonic. Era o bucurie doar că mergea televizorul. Când am venit în București, nu știam absolut nimic, am căutat institutul cu dosarul în mână. Mai trecusem prin București în drum spre mare, dar era un oraș care ne speria. Când am ajuns pe Magheru eu am crezut că sunt la Paris.
În anii în care ai picat la facultate ai lucrat?
Da, am fost vânzătoare la un magazin, în Vâlcea. Iar cu un an înainte de a intra la facultate am avut o șansă. Silviu Purcărete avea acolo o trupă cu care făcuse „Decameronul” și a dat un concurs. Nu mai știu exact care era ideea, dar m-am înscris și, pe lângă trupa de la teatru, am intrat eu și cu încă un băiat. Și ne-a întrebat ce e cu noi acolo. I-am zis că vrem și noi… Eu aveam un repertoriu de la admitere, m-a plăcut foarte tare, m-a luat în trupa de acolo și cu 9 luni înainte de a intra la facultate eu am lucrat cu oamenii ăia și mi-a prins foarte bine.
Ce făceai la Revoluție?
Eram înspăimântată pentru că fratele meu era soldat. Eu aveam 17 ani, el era undeva aici, apăra Radioul. Pentru noi, Revoluția a fost un coșmar pentru că n-am știut nimic de el până în noaptea de Revelion. La noi, în Vâlcea, a fost o Revoluție de catifea… M-am și supărat că n-a tras nimeni. Teribilismul vârstei… (râde) M-am dus la Revoluție… adică l-am luat pe tata și ne-am dus în centrul orașului. Și s-a zis: „Haideți să apărăm obiectivele!” Dar ce obiective avem noi aici? (râde) Și pe urmă tata a zis că am stat destul, mai bine mergem acasă. În schimb fratele meu a avut un moment greu atunci. Au murit mulți copii nevinovați și ar fi putut fi și el. Timpul trecea altfel în acele zile. Mi-aduc aminte cu groază.
În acest moment, la 20 de ani de la debut, ești în punctul în care vrei să fii?
Da, absolut. Sunt un om împlinit, sunt un om aproape fericit. Acum îmi dau seama că tot acel traseu în care teatrul a lipsit a avut, de fapt, o noimă. N-am înțeles asta atunci, pentru că eram încrâncenată. Domnul profesor, când mi-a dat recomandarea pentru TNB, mi-a zis: „Vezi că tu o să faci treabă după 35-40 de ani.” Și i-am zis: „Aoleu, nu-mi spuneți asta!” „Ascultă la mine că sunt baci bătrân”. Și eu eram revoltată. Dar uite că a avut dreptate. Poate că m-am împlinit ca om, poate că am înțeles ce era de înțeles. Am făcut Mița Baston în urmă cu ceva ani. Mi-am dorit enorm rolul acela. Și nu mi-a ieșit… Pentru că eu nu eram gata. Și de-atunci mi-am spus: „Niciodată să nu-ți mai dorești ceva! Ia tot ce primești și fă maximum posibil!” Trebuie să te împaci cu tine.
În acea perioadă în care nu jucai, ai regretat că ai făcut actorie?
Nu, în acei ani în care stăteam pe covor și mă jucam cu Radu și vedeam distribuții în care eu nu eram, m-am îndoit de mine. Asta da. Dar nu mi-a părut rău niciodată că am ales asta. Pur și simplu nu înțelegeam de ce. Am fost o studentă bună, am luat un concurs greu. Și a urmat acel colaps… Problema e că li se întâmplă multora și unii chiar se pierd. Antrenamentul trebuie păstrat. Și fizic, și psihic. A fost, de fapt, o lecție pe care trebuia s-o învăț.
Când dai la facultate, vrei să fii altcineva decât ești. Și intri în facultate și începi în patru ani să dai jos de pe tine tot ce construiseși până atunci. Și să rămâi gol pușcă în fața acestei profesii. Și să fii tu cu vocea ta, cu fizicul tău, cu defectele tale. Și trebuie să ți le asumi. Nu poți să te minți. Trebuie să fii foarte onest. Asta am înțeles eu.
Care crezi că e atuul tău pe scenă. Dacă te-ai detașa și te-ai uita la tine, de ce e valoroasă Natalia Călin?
Nici nu știu dacă sunt valoroasă. Eu știu că-mi fac treaba bine, că sunt un om serios. Ceva trebuie să am eu… dar nu știu ce e. Poate un farmec personal…
Când lucrezi cu un regizor ce e cel mai important?
Chimia. Ajungi după două luni de repetiție să-l iubești pe acel om. Cred foarte tare în întâlnirea dintre oameni. E foarte important să vorbești aceeași limbă.
De ce te temi?
De boală. Și de neputința pe care ți-o dă boala. În rest nu cred că mi-e frică de ceva.
Ce-ai învățat despre tine prin teatru?
Când dai la facultate, vrei să fii altcineva decât ești. Și intri în facultate și începi în patru ani să dai jos de pe tine tot ce construiseși până atunci. Și să rămâi gol pușcă în fața acestei profesii. Și să fii tu cu vocea ta, cu fizicul tău, cu defectele tale. Și trebuie să ți le asumi. Nu poți să te minți. Trebuie să fii foarte onest. Asta am înțeles eu. Când am venit și am dat la teatru prima dată, m-am îmbrăcat frumos, de zici că puteai să mă măriți în ziua aia. Aveam o fustă atât de apretată că a pocnit când am intrat pe ușă. Eu am crezut că trebuie să fii frumoasă și să spui o poezie. Și a zis doamna Sanda Manu,, pe care o ador: „Daaaa, mulțumiiiim, la revedereeee…” Și eu tare furioasă am fost. Și m-am dus acasă și am venit în anul următor și mai frumoasă, și mi-am făcut și părul creț. Și tot doamna Sanda Manu mi-a zis: „Mulțumiiiiim, la revedereeeee!” Și m-am dus acasă și m-am gândit singură, unde greșesc. Nu m-am pregătit cu nimeni, intrarea mea la facultate a fost victoria mea personală. Și mi-am zis: „Măi Natalia, cred că oamenii ăștia vor să te vadă pe tine, cu farmecul tău… Așa cum ești tu. Deci nu mai continua pe linia asta!” Și a treia oară m-am dus îmbrăcată într-un costum de mișcare. Și de-atunci, de câte ori am ocazia să vorbesc cu un tânăr care vrea să dea la teatru, asta îi spun: „Fii tu însuți!” Patru ani asta înveți. Să fii tu însuți. Să vii să dai o audiție în care, practic, ești în pielea goală.
Dacă ar fi să schimbi un singur lucru din viața ta?
N-aș schimba nimic. Mi s-au întâmplat și lucruri mai puțin bune, dar n-aș schimba nimic, pentru că totul are noimă.
Print